O poveste de dragoste și aromă

Într-o țară în care mămăliga și sarmalele sunt considerate simboluri naționale, este uimitor să descoperim cât de mult a fost influențată bucătăria românească de gusturile și tehnicile culinare ale altor națiuni * fie că nu s-au întrebat până acum sau nu le-au pus la îndoiala originea, mulți nu știu că anumite bunătăți pe care cu toții le consideram românești în adevăratul sens al cuvântului au, de fapt, origini în bucătăriile internaționale

De-a lungul secolelor, România a fost la răscruce de drumuri, un teren de luptă și de întâlnire pentru multe culturi, fiecare aducând rețete din propria bucătărie. Așa s-a făcut că de-a lungul timpului am adunat multe preparate care nu doar că au devenit emblematice și sunt cunoscute de toți românii, dar au depășit și granițele țării, atrăgând din ce în ce mai mulți străini. Specialiștii în gastronomie sunt de părere că bucătăria românească este una dintre cele mai bogate în influențe datorită peregrinărilor diferitelor popoare într-un spațiu în care s-au îngemănat o mulțime de influențe etnice și culturale.

De departe, cel mai cunoscut fel de mâncare este mămăliga. Deși este o bază comună în multe culturi sub diferite nume (cum ar fi polenta în Italia), mămăliga are un loc special pe mesele românilor, chiar dacă inițial a fost considerată mâncarea săracilor. Adesea servită alături de brânză, smântână sau tocăniță, acest preparat simplu din porumb măcinat a devenit, în timp, un simbol național.

Sărmăluțele sunt printre cele mai cunoscute bunătăți românești tradiționale. Gătite în foi de varză sau de viță, cu carne, orez și condimente, modul în care le preparăm a devenit cunoscut în multe colțuri ale lumii. Sarmalele sunt „revendicate” de trei țări – Turcia, Grecia și Albania – însă în ultimele două modalitatea de preparare este exclusiv cu foi de viță. Este dificil de stabilit care dintre ele este statul de origine, însă cel mai mulți consideră sărmăluțele un preparat turcesc la bază. Chiar și așa, sunt printre cele mai populare preparate tradiționale din România, fiind alese ca „invitați speciali” atât la mesele de sărbători, cât și în alte perioade ale anului.

Zacusca este un aperitiv iubit de toți din familie, de la cei mai mici până la cei mari. Deși etimologic, cuvântul „zacuscă” este unul de origine slavă, această gustare pregătită adesea din vinete și ardei proaspeți, copți pe flacără, provine din Armenia, cum spun unii, sau Georgia, cum contrazic alții. Ar fi ajuns pentru prima dată în țară în Moldova, fiind apoi preluată în Transilvania. Rețeta clasică, așa cum o știm cu toții, a fost adaptată de-a lungul timpului în diferite țări. De exemplu, versiunea sârbă și croată se numește „ajvar”, o zacuscă picantă în care ingredientul dominant este ardeiul roșu.

Și printre deserturile considerate tradiționale românești se ascund bunătăți care au fost „inventate” în alte țări, iar salamul de biscuiți este unul dintre cele mai cunoscute exemple. Desertul are, de fapt, origine italienească și portugheză. În aceste zone, în prepararea lui se folosesc și băuturi alcoolice, cum ar fi romul sau vinul de Porto.

Un alt preparat de origine străină este ciorba de burtă, care, deși este un fel de mâncare specific bucătăriei românești, nu a fost inventată pe tărâmuri mioritice. Era servită în ceaunele și cazanele spahiilor din Imperiul Otoman. Ca urmare, a fost adoptată de majoritatea popoarelor care au avut ocupație turcească: bulgarii, sârbii, croații și albanezii, care au și ei variantele lor de ciorbă de burtă. Totuși, în bucătăria românească a primit câteva adaosuri originale, cum ar fi oțetul sau zarzavaturile.

Unul dintre cele mai cunoscute preparate spaniole care a câștigat popularitate în România este paella. Cu aromele sale bogate de fructe de mare, orez și șofran, paella a devenit un fel de mâncare apreciat la evenimente speciale și în restaurantele fine din țară. La fel și tapas, acele aperitive delicioase servite în barurile spaniole. De la tortilla de patatas la crochete de jamon, aceste mici delicii sunt perfecte pentru a fi savurate alături de un pahar de sangria sau de un vin roșu aromat.

Gazpacho, supa rece de roșii, este răspunsul perfect pentru zilele fierbinți de vară. Cu o textură cremoasă și un gust răcoritor, gazpacho a devenit un fel de mâncare apreciat în special în regiunile sudice ale României.

Deși pastele vin dintr-o altă bucătărie, au devenit o parte integrantă a dietei românești. Variantele locale de paste, precum „fideluțe”, sunt adesea preparate cu sosuri inspirate din bucătăria italiană. Chiar dacă este un fel de mâncare tipic italian, pizza a devenit extrem de populară în România, cu numeroase restaurante oferind atât rețete tradiționale, cât și variații locale. Risotto, un alt preparat pe bază de orez, este adesea găsit în meniurile restaurantelor românești, fiind adaptat cu ingrediente locale. Și cum am putea încheia o masă fără cafea, un deliciu oriental? Modul în care românii se bucură de cafea, în special espresso și cappuccino, este influențat de cultura cafelei italiene.

Influențele străine în bucătăria românească sunt o dovadă a faptului că aromele și gusturile pot uni oameni din culturi diferite. Dar poate cel mai emoționant aspect al interferențelor este modul în care au adus oamenii împreună. Mesele lungi, pline de râsete și conversații, unde mâncarea este nu doar un aliment, ci și un prilej de a împărtăși amintiri și a crea noi legături, sunt amintiri de neuitat.

Maura ANGHEL