Afinităţi şi rezonanţe

Ioan Adam, autor cu o bogată şi variată fişă bibliografică – 11 volume de studii, eseuri, cronici, mai multe antologii şi ediţii critice, în primul rând cea a operei lui Duiliu Zamfirescu – îşi reiterează o parte din textele publicate de-a lungul a peste trei decenii în două mari cotidiene şi în cele mai importante reviste literare şi culturale, grupându-le într-o carte apărută recent la Editura Bibliotheca din Târgovişte, intitulată „Afinităţi selective”, parafrază cu tâlc a binecunoscutei sintagme de sorginte goetheeană, via Tudor Vianu. Deoarece prima secţiune a volumului – „Zamfiresciana” – conţine în cea mai mare parte a ei eseul de istorie culturală „Duiliu Zamfirescu «guvernator» al Basarabiei” la care m-am referit aici nu demult, când a apărut ediţia „Duiliu Zamfirescu. În Basarabia”, realizată de Ioan Adam şi prefaţată de amintitul eseu, am în vedere în aceste însemnări celelalte două capitole ale volumului de faţă: „Planeta criticilor” şi „Rezonanţe şi inducţii”. Cu atât mai mult cu cât îmi este foarte plăcută reîntâlnirea şi în această formă cu cronicarul, criticul de întâmpinare Ioan Adam, un subtil analist şi diagnostician, un comentator capabil să pătrundă şi dincolo de fiinţa „de hârtie” a autorului operei despre care scrie pentru a depista figura în filigran a omului, căreia bunul psiholog şi finul portretist îi trasează conturul cu o pregnantă expresivitate. Textele din „Afinităţi selective”, deşi scrise la diferite vârste ale lecturii şi în momente diferite ale vieţii culturale şi social-politice româneşti vădesc o remarcabilă unitate de stil, de atitudine şi, într-un sens larg, de metodă. E de observat că Ioan Adam se numără printre criticii din generaţia afirmată în anii ’60 şi ’70 ai secolului trecut care nu au nimic important de retractat. Mi se pare simptomatic din acest punct de vedere faptul că el tipăreşte acum într-o carte texte publicate cu zeci de ani în urmă inclusiv în ziare ca „Scânteia”, oficiosul Partidului Comunist Român sau „Scânteia tineretului”, oficiosul UTC, la care a şi lucrat ca redactor. Şi bine face. Sunt texte de o ţinută profesională şi morală ireproşabilă. Ele documentează asupra vieţii literare din deceniile antedecembriste şi legitimează o dată în plus un critic care şi-a respectat vocaţia.
Spre deosebire de alţi critici din generaţia sa, Ioan Adam nu s-a limitat, nu s-a „specializat” într-un anume gen literar. Şi-a păstrat mereu proaspătă curiozitatea de cititor profesionist polivalent. O mărturisire în acest sens mi se pare definitorie în ceea ce-l priveşte: „Poezia, proza, teatrul, critica şi istoria literară, istoria şi alte domenii pe care nu le mai enumăr aici m-au atras deopotrivă. Cu anii mi-am şlefuit talentul de cititor. Nu mai citesc cărţi proaste. Nu mă interesează ecarisajul literar. Să-l facă alţii, cărora li se pare că timpul mai are răbdare. Nu mai scriu decât despre cărţi care mi-au plăcut, m-au pus pe gânduri, m-au incitat”. Să-l aibă oare în minte Ioan Adam, când vorbeşte de ecarisaj literar, pe Alex Ştefănescu?! Tot ce se poate. Oricum, în 1981, când acestuia îi apărea a doua carte – „Jurnal de critic”, evidenţiind câteva din calităţile ce atestau talentul autorului, Ioan Adam observa totodată: „Alex Ştefănescu nu e un critic dintre cei previzibili, vreau să spun că gustul său face uimitoare robinsonade. Cine îndreaptă «un deget rechizitorial» spre greşelile lui Ioan Alexandru, Ion Gheorghe, Horia Bădescu, Mircea Horia Simionescu, Laurenţiu Ulici, minimalizând astfel copilăreşte valori constituite şi recunoscute, dar rezervă fraze melifere pentru Arthur Porumboiu, Marin Porumbescu, N.D. Carpen şi Emil Ghiţulescu, e, negreşit, un original”. Alăturarea, ca o ironie, mă îndoiesc că involuntară, Porumboiu-Porumbescu e de tot hazul. Dar de reţinut sunt cuvintele „copilăreşte” şi „original”. Criticul a văzut bine. A fost confirmat de evoluţia ulterioară a „eternului adolescent” care avea să scrie şi o Istorie a literaturii române de la 1941, unde o lăsase Călinescu, până în prezent, lucrare vehement contestată dar şi lăudată, impresionantă ca obiect date fiind dimensiunile şi iconografia ce amintesc cumva de monumentul călinescian. Show-ul mediatic provocat la apariţie - s-ar zice, la o privire superficială, tot în linie călinesciană – s-a stins repede, ca un foc de paie. O dovadă în plus, deşi superfluă, că G. Călinescu e din ce în ce mai mult, cu trecerea vremii, nu doar imposibil de continuat, dar mai ales imposibil de ajuns. El e mereu undeva în viitor. Cine aleargă după Călinescu riscă să sucombe mult înainte de a-l ajunge. Încât, parafrazând un celebru vers al lui Beniuc, urmaşii „divinului” s-ar putea resemna fără să le fie jenă: „Pe Călinescu, noi, criticii români, tineri sau bătrâni, zadarnic încercăm nu-l vom ajunge!”.

Constantin Coroiu