Cum a murit Caragiale după o noapte în care fumase peste 80 de ţigări: Dintr-o dată, un ţipăt a sfâşiat fiorul melodic

Gândul de a se stabili în altă parte îl încercase de mult pe Caragiale – tatonase deja terenul în vederea stabilirii sale şi a familiei la Braşov, oraşul natal al mamei sale, apoi la Sibiu, ca profesor de franceză.

În vara anului 1903 vizitează Clujul, unde este bine primit de către clericul Ilie Dăianu, care vede în el replica munteană a lui Gheorghe Lazăr cel care, în urmă cu o sută de ani, traversase munții în sens invers, pentru a pune bazele învăţământului modern românesc la Bucureşti.

Caragiale îi răspunde patetic: „Acolo [la Cluj, n.n.], m-aş afla în sfârşit ajuns la liman ocrotitor. Acolo m-aş putea vindeca în linişte de atâtea şi atâtea ofense, mâhniri şi amărăciuni, acolo, cu spiritul senin, aş putea urma nedesăvârşita mea carieră literară, atât de des întreruptă de adâncă descurajare”.

Până la urmă nu se va stabili nici la Cluj, nici la Paris, „oraşul Giocondei”, unde încerca francofilul Delavrancea să-l ademenească. Pleacă într-o lungă călătorie prin Europa, străbătând Austria, Elveţia, Italia, Franţa, Olanda, Germania – şi se decide pentru Berlin, care-l atrage prin climă, linişte şi curăţenie. La începutul lui 1905, scriitorul desface casa din Bucureşti şi se mută definitiv în capitala Germaniei.

Sfârşitul la Berlin

Caragiale suferă totuşi de dorul de casă, pe care încearcă să şi-l aline printr-o intensă corespondenţă cu vechii, dar şi cu mai noii săi prieteni. Lucrează intens la ceea ce ar fi trebuit să fie încununarea dramaturgiei sale: „Titirca, Sotirescu & C-ia”. Piesa reia personajele din „O scrisoare pierdută” şi „O noapte furtunoasă”, urmărindu-le viaţa şi cariera: Caţavencu ajunge ministru, Chiriac, deputat etc.

Din păcate pentru istoria literelor româneşti, destinul nu-l lasă pe Caragiale să-şi desăvârșească opera. După o noapte în care fumase peste 80 de ţigări, Caragiale este găsit mort de către soţia sa. Era dimineața zilei de 9/22 iunie 1912.

„Într-o dimineaţă, Caragiale n-a mai apărut în salon să asculte o fugă de Bach. Am lucrat singură, am început să studiez marea sonată de Schumann în fa diez minor, bucată dramatică şi grea. Dintr-o dată, un ţipăt a sfâşiat fiorul melodic. M-am ridicat cuprinsă de frică şi am fugit spre odaia de culcare a lui Caragiale. Uşa era deschisă. El, alunecat pe jos, lângă pat, cu mâna stângă crispată pe cearșaf, capul dat pe spate, faţa albă, ochii ficşi. Îngrozită, soţia lui îl privea. Văzuse că nu apăruse ca de obicei, îndrăznise la ora 11 a.m. să bată la uşă. Tăcerea o îngrijorase. A deschis, a văzut, a ţipat. Cum să faci loc durerii, aşa, pe neaşteptate?” (Cella Delavrancea).

Cinci luni mai târziu trupul său va fi depus la biserica „Sfântul Gheorghe”, de unde apoi va fi transferat la cimitirul Bellu, urmând acelaşi traseu pe care-l străbătuse şi Eminescu pe ultimul său drum, în urmă cu 23 de ani.