Vulpescu: În ultimul telefon, de acum câteva zile, înainte ca Dinu Săraru să înceapă să fie ostenit de viață, mi-a spus că nu se simte bine

„Clipa a devenit Eternitate. O clipă a zilei de astăzi a făcut ca vocea lui Dinu Săraru, spunându-mi că mă așteaptă la el acasă, acolo unde poveștile lumii lui și ale lumii mele se întâlneau, să nu se mai audă. „Ultimul țăran din Slătioara” a plecat dintre noi. Mă doare, pentru că mi-a fost un prieten matur și bun. Societatea „Săraru” - aș numi așa universul făcut de el, a schimbat la față Bucureștiul teatral de odinioară.

Drumurile lui Săraru erau între Casa Capșa, locul de pelerinaj al autorilor veritabili și ziditorilor de lumi, vechiul Teatru cel Mare de pe Calea Victoriei, lângă Palatul Telefoanelor (unde Dinu Săraru a pus o placă comemorativă care vorbește despre începuturile Teatrului Național) și sediul nou al Teatrului Național din Piața Universității și strada Constantin Mille, unde aveau sediul ziarele de stânga, Adevărul, Dimineața si Flacăra, și unde s-a produs, în anii ‘80, Fenomenul Sărindar. Atunci, Dinu Săraru a făcut din Teatrul Mic un Teatru Mare. Umorul lui și talentul au născut nu numai lumi posibile, ci și personaje, filme, ficțiuni care arată cât de umilă rămâne viața fiecăruia dintre noi înaintea destinului providențial.

De când Dinu Săraru a rămas însă acasă, puțini prieteni i-au mai trecut pragul. Deși în Cotroceni era mereu de găsit, nu veneau câți obișnuiau să deschidă ușa biroului din Sărindar. Sau de la Teatrul Național. Făcusem un pariu, că în fiecare an, de ziua lui, un episod special al podcastului meu îi va fi dedicat. Eu am sperat, după două interviuri lungi, că vom avea și un al treilea, cu povești al căror unic confesor am rămas, simțindu-mă trist că publicul nu va auzi secretele unei lumi mai mari, aceea nescrisă, pe care Dinu Săraru a încredințat-o câtorva prieteni, și care nu erau doar despre „Ciocoii noi cu bodyguard”, ci și despre cei care nu se îndeletnicesc cu puterea, ci cu meseria de a trăi, vorba lui Pavese, în roluri tot mai complicate.

În ultimul interviu public pe care mi l-a acordat, Dinu Săraru își lua, în felul lui, rămas bun: „Nu bănuiam că o să trăiesc atât de mult! Până la urmă, viața a învins toate speranțele mele că voi muri la timp, și trebuie să vă recunosc că există în Marquez, într-o povestire celebră, Povestea târfelor mele triste, un giuvaer al literaturii magicianului care a fost Marquez, o formulă aparte: Toți muritorii care trebuiau să moară au murit. Am rămas singur. Așa am ajuns eu acum. Toți muritorii pe care i-am iubit eu și cu care am fost eu pe lume, aproape toți, aproape toți au încetat din viață”.

Eu voiam ca Săraru să supraviețuiască propriei profeții, să dea o lovitură de teatru timpului, să nu ne învețe, apropo de titlul unui roman pe care l-a schimbat apoi într-„Un fluture alb cu sânge pe aripi”, „Cum mor ţăranii”. Dar ce am vrut eu pentru el, Dumnezeu nu a mai îngăduit. În ultimul telefon, de acum câteva zile, înainte ca Dinu Săraru să înceapă să fie ostenit de viață, mi-a spus că nu se simte bine, dar că dimineața avea să ne facă să ne auzim din nou.

Însă Dinu Săraru începuse, ca unul dintre personajele nuvelelor sale, „să se odihnească pentru ultima dată, senin şi cuminte”, înainte de călătoria lungă dintre pământ și cer. Or să ne lipsească Săraru-scriitorul, Săraru-managerul, Săraru-bloggerul, acea inimă mare din Teatrul Mic și Foarte Mic. Iar dorul meu va fi pentru Săraru-prietenul. Transmit condoleanțe familiei sale; soției, doamna Viviana Săraru, care l-a însoțit o viață și fetelor, Alexandra și Ruxandra, cu mulțumiri pentru toate clipele în care am râs, am simțit și ne-am bucurat împreună. Dar a venit Clipa, cea de care ne era frică tuturor. Dumnezeu să îl ierte și să îl odihnească!”, a transmis Ionuț Vulpescu.

Autor: Anca Murgoci DCNEWS