Cum schimbă războiul dintre Rusia și Ucraina harta mondială a energiei

De la anexarea Crimeei încoace, UE caută și nu găsește alternative pentru gazul rusesc. Moscova, în schimb, și-a asigurat contractele pentru cele mai mari gazoducte care alimentează China, principalul importator mondial de gaze. Dependența Uniunii Europene de gaz rusesc este, de fapt, o dependență de gaze ieftine. Blocul comunitar are la dispoziție suficiente variante pentru a nu mai cumpăra de la Gazprom, doar că toate sunt semnificativ mai scumpe.

Pe 28 februarie, Volodimir Zelenski a semnat cererea oficială pentru aderarea Ucrainei la UE, iar Gazprom a semnat un contract de sute de miliarde de euro pentru a construi cel mai mare gazoduct din China. Sunt gesturi simbolice. Ambele au fost discutate, de fapt, ani întregi. Însă semnarea lor se face în aceeași zi și abia în contextul unui război deschis în Europa.

Conflictul ruso-ucrainean s-a purtat mai bine de două decenii exclusiv pe plan energetic, până la anexarea Crimeei. Acum, în mod firesc, miza energetică a căzut pe plan secund în atenția publică, umbrită de șocul primului război transmis în direct pe rețelele de socializare.

Vladimir Putin ține, însă, la simbolistică. A intrat cu tancurile în Ucraina pe 24 februarie, ziua în care Ucraina și Republica Moldova planificaseră primul lor test de „izolare energetică”: timp de trei zile, cele două foste țări sovietice ar fi trebuit să se bazeze doar pe producția internă de electricitate, complet deconectate de la infrastructura din Rusia și Belarus, moștenită de la sovietici. Testul fusese anunțat la începutul lunii februarie și era un pas crucial în planul celor două țări de a se rupe complet, din 2023, de infrastructura care le mai leagă de Rusia.

Și fiecare pas din războiul ruso-ucrainean are câte o explicație energetică. Tancurile au intrat, în Crimeea, tot la sfârșitul unui februarie. Două luni mai târziu, în mai 2014, Rusia și China semnau cel mai mare contract bilateral din istoria lor. Simetria s-a păstrat și în 2022, iar contractul semnat acum este și mai mare, de ordinul sutelor de miliarde de euro.

Fără protocolul tipic „popoarelor prietene” etalat de Moscova și Beijing, Uniunea Europeană și-a găsit o nouă sursă de gaze naturale, care poate umple rapid țevile prin care nu mai curge gaz rusesc: SUA au devenit, pentru prima dată în istorie, principalul furnizor de gaz natural lichefiat (LNG) al UE, iar UE a devenit în ultimele trei luni cel mai mare client al americanilor.

Deși în colțul noastru de lume LNG pare un produs hiper-nișat, adevărul este că gazele naturale lichefiate reprezintă, astăzi, una dintre cele mai tranzacționate resurse energetice din lume. LNG sunt pur și simplu gaze naturale care sunt lichefiate pentru a putea fi transportate pe vapoare, și apoi regazeificate când ajung la destinație.

În 2020, volumul total al exporturilor de LNG a atins, la nivel mondial, aproape 500 de miliarde de metri cubi și, pentru prima dată, a depășit cantitatea exportată prin gazoducte. Cu alte cuvinte, comerțul mondial cu gaze naturale se bazează astăzi în primul rând pe LNG și abia apoi pe gazoducte.

UE are deja instalate terminale LNG cu o capacitate anuală de 150 de miliarde de metri cubi. Comparativ, importurile europene de gaz rusesc au fost, în 2021, de 172 de miliarde de metri cubi. Diferența poate fi acoperită fără emoții prin simpla suplimentare a cantităților de gaze stocate în depozite – cum a anunțat că va face și Germania. În total, UE are capacitatea de a depozita 120 de miliarde de metri cubi de gaze.