Dihonie din politica românească afectează România

 Dorian OBREJA

În toată perioada post-decembristă, o singură dată a fost concordie şi armonie pe întreaga scenă politică românească. Asta se întâmpla în iunie 1995, când toţi liderii partidelor parlamentare din ţara noastră au semnat un document ce atesta acordul formaţiunilor politice faţă de strategia aderării României la Uniunea Europeană. Fără îndoială, acest document şi respectarea lui de către toţi actorii politici au dus, în fine, la aderarea României la UE, după 12 ani de la data menţionată, mai precis pe 1 ianuarie 2007.

Până şi asupra acestui moment pot spune că planează semnul parţialităţii şi efemerităţii concordiei. La fel de importantă ca aderarea la UE era şi devenirea drept membru NATO, numai că asupra acestui punct de vedere nu s-a reuşit a se obţine consensul, în 2001, când s-a încercat resuscitarea „spiritului de la Snagov”, prin semnarea unei declaraţii comune pro-NATO. Aşa încât consemnarea unui eveniment aparent paradoxal – obţinerea calităţii de membru NATO în 2004, cu 3 ani înainte de acela al membru al UE – s-a datorat, mai degrabă, intereselor şi obiectivelor Organizaţiei Tratatatului Nord-Atlantic.

Dar, cum oare ar fi posibil consensul în probleme majore, care privesc soarta întregii naţiuni şi viitorul pe termen îndelungat al acesteia, când nu se ţine câtuşi de puţin cont de zicala românească „unirea face puterea”. Ba, mai mult şi mai rău, se manifestă o dihonie din ce în ce mai accentuată – între partide, dar şi în interiorul acestora. Pentru acesi care nu au percepţia exactă a termenului, aduc aminte că dihonie înseamnă o neînţelegere ce degenerează, în cele din urmă, în duşmănie. Or, pe o scenă politică normală, se pot accepta adversităţi, dar nu şi duşmănii, pentru că, aşa cum subliniam şi în titlu, ele vin să configureze o imagine negativă a ţării şi, pe total, să-i dăuneze.

Singuele partide în care pare (intenţionat am utilizat acest cuvânt) să nu fie/să se manifeste dihonii sunt PSD şi UDMR,

La PNL scandalul încă nu s-a terminat şi prin culise au loc tot felul de lucrături, manipulări şi dezinformări. Culmea este că, la liberali, dihonia s-a manifestat la un partid cumva câştigător (în fine, mai mult prin voinţa locatarului principal de la Cotroceni, decât a electorarului).

Însă, în cazul celorlalte trei formaţiuni politice unde e mare zarvă, dihonia pare – şi chiar este! – aberantă, întrucât, punându-se sub stindardul ei, partidele cu pricina au de pierdut, nu de câştigat. Şi nu este exclus ca, la finele ciclului electoral, să ne trezim în legislativ cu mai multe partide decât au fost la începutul lui! Dacă ar fi mai puţine, ar fi benefic, dar nu dă cerul aşa ceva...

Cel mai proaspăt război este în sânul  unei formaţiuni mici, dar aflate pe cai mari până de curând, însărcinată a face guvernul! – am numit USR, al cărui Birou Naţional s-a întrunit ieri dimineaţă, pentru o vota asupra noului program de reforme în partid, propus de liderul formaţiunii, Dacian Cioloş. Acesta a condiţionat rămânerea la şefia partidului de adoptarea programului, ceea ce a generat scandalul.  

Nici măcar la un partid extra-parlamentar nu e linişte: un ex-lider al PMP, Eugen Tomac, a anunţat un congres în cadrul căruia să reia şefia formaţiunii de la actualul lider, Cristian Diaconescu. Mare partid, mare miză!

Cât despre oastea de strânsură situată, conform celui mai recent sondaj de opinie, pe locul doi între partide, şi aici a izbucnit vâlvătaia. În cadrul  triumviratului care o conduce, şi în care fiecare vreas să fie cât mai (dacă nu singurul) vir(us). Urmând zvonurilor că doi dintre lideri ar vrea să-l excludă din „partid” pe cel de al treilea, acesta ar fi ripostat, tranşant: „nu mă dă nimeni afară, poate îi dau eu pe ei”.

Cam aşa arată „poza” scenei politice mioritice azi. Cu siguranţă, altfel va arăta mâine sau peste o săptămână...Numai că, pe acest fond, problemele esenţiale ale ţării vor rămâne tot nesoluţionate!