Ascensiunea în iluzoriu, prăbușirea în derizoriu

 

Dorian OBREJA

Aș dori să se înțeleagă mai bine de ce sunt împotriva funcției de președinte așa cum e ea definită sau aplicată în câteva state. Nu mi se pare normal ca voința unui singur om (deși, se știe bine, nimeni ajuns într-o funcție supremă nu e singur, ci reprezintă grupuri de interese...) să îndrepte o întreagă țară într-o direcție sau alta.

Republica Moldova (care tocmai a avut ieri turul al doilea de alegeri prezidențiale cruciale pentru direcția țării, despre care voi scrie în ziarul de mâine), a avut drept președinți pe Mircea Snegur (împotriva reunificării imediate cu România; pe vremea sa, țara a intrat în CSI); Petru Lucinschi (considerat om al Moscovei), Vladimir Voronin (teoretic pro-european, dar a compromis relațiile și cu UE, și cu Rusia); Nicolae Timofti (adept al neutralității); Igor Dodon (pro-rus) și Maia Sandu (pro-europeană). Ucraina a fost condusă de Leonid Kravciuck (teoretic, pro-european), Leonid Kucima (rămas drept autor al celebrei ziceri „Ucraina nu este Rusia”), Victor Iușcenko (pro-occidental), Victor Ianukovici (pro-rus), Piotr Poroșenko (pro-european, dar perdant al Crimeei) și Volodimir Zelenski (pro-european și pro-atlantist înfocat).

Aproape indiferent ce credea sau dorea majoritatea populației din statele numite, acestea o luau, ca să mă exprim cât mai plastic, când hăis, când cea, funcție de dorința & voința celui aflat în jilțul de președinte.

România, din fericire, a fost cumva ferită de asemenea sincope și meandre. Deși condusă de un președinte de stânga între 1990-1996 și 2000-2004, în rest doar de președinți de dreapta, mai toți au înțeles că interesul major al României era înspre UE și NATO.

Momentul istoric de consens în această direcție poate fi considerat cel din 21 iunie 1995, când a fost semnată – de către toți liderii partidelor parlamentare din România – așa-numita „declarație de la Snagov”, prin care se atesta acordul tuturor forțelor politice față de strategia națională pentru pregătirea aderării României la UE (finalizată în 2007)  și NATO (materializată în 2004). Din păcate, într-un fel de paranteză fie spus, momentul Snagov nu s-a mai repetat de atunci, deși au fost suficiente evenimente și situații care ar fi impus aceasta. Este încă un argument că, din nefericire, responsabilitatea și calitatea clasei politice autohtone sunt într-o scădere constantă, extrem de nocivă pentru urmările pe care le are asupra societății.

Cât privește referendumurile pentru aderarea la cele două entități, aici e o întreagă discuție; unele țări au organizat (nuanță – mai toate dintre acestea după încheierea negocierea tratatelor de aderare, a actelor preliminare, când nu prea mai era cale de întors), altele nu. Trăim într-o democrație care își contrazice definiția prin termen, dar asta este o discuție pentru altă dată...

O să mă refer doar la România, afirmând credința că e necesară repetarea momentului Snagov 1995. La ce ar trebui, veți întreba, odată ce ambele aderări au fost îndeplinite. Ar trebui, pentru că ”proiectul de țară” nu se oprește doar la intrarea într-o entitate (ce, uneori, corespunde cu accesul către iluzii).

Asistăm, în aceste zile (și se va continua, cel puțin până pe 8 decembrie – imens timp risipit) la discuții și presupuneri: dacă iese x, va duce țara încolo, dacă iese y, o va îndrepta dincolo. Dincolo de faptul că sunt scenarii fanteziste, ele exprimă o prăbușire în derizoriu, cu spectacole de bâlci televizate în direct.