Laşitatea ca mod de supravieţuire

 Dorian OBREJA

Modul de acţiune al personajului caracterizat prin „calitatea” enunţată în titlu a fost remarcabil de bine definit de către John Gay: ”Fricosul se sperie înainte de primejdie, laşul – în timpul eu, curajosul – după”, după cum Mihail Bulgakov a creionat antologic încadrarea „calităţii”, afirmând că „Laşitatea e cel mai cumplit viciu”. Dar cu adevărat genială este formularea lui Shakespeare, prin intermediul unui personaj al său, anume Iulius Cezar, care sintetizează, extrem de convingător şi dramatic: „Laşii mor de multe ori înaintea morţii lor”.

Luând în considerare (şi) această ultimă aserţiune, se poate spune că, până la trecerea efectivă în nefiinţă, laşii supra/vieţuiesc, adică trăiesc la suprafaţa vieţii. Superficial şi cu efecte triste atât asupra lor, cât, mai ales, asupra celor din jur, mergând până la nivelul întregii societăţi.

Am ales să scriu astăzi despre laşitate întrucât, ca observator atent, fidel şi constant al celor ce se întâmplă, am sesizat înmulţirea cazurilor ce se află sub acest nefast semn; în rândurile ce urmează, doar câteva exemple.

Angajata unei instituţii mărturisea cuiva, cu date şi cifre concrete (la care avea acces prin natura fişei postului), câte matrapazlâcuri făcuse cu bugetul directorul respectivei intituţii. Avea curajul de a-şi descărca oful, dar nu şi de a sesiza organele în drept sau forurile superioare. Urmarea, previzibilă: directorul cu pricina a primit o distincţie din partea statului şi a fost promovat...

Alt angajat, de la altă instituţie, a fost curajos până la capăt – reclamând, „mai sus”, dar şi în public, neregulile generate de neprofesionistul şi subiectivul management. În această situaţie, laşitatea s-a manifestat printre colegii reclamantului, care, deşi ştiau care e realitatea şi împărtăşeau nemulţumirile, nu voiau să-şi rişte liniştea, eventual slujbele. Când, în cele din urmă, s-a făcut dreptate, toţi s-au repezit la „plăcimte”, deşi meritul acestora aparţinea unei singure persoane, dispuse să sacrifice totul pentru o cauză.

De la cazuri ce privesc doar pesoane sau colectivităţi restrînse – la unele aflate la polul opus.

În urmă cu trei ani, Parlamentul vota, iar locatarul principal de la Cotroceni promulga Legea pensiilor, care prevedea, în esenţă, creşterea acestora cu 40 la sută, etapizat, în 2019, 2020 şi 2021, urmând ca, din 2022, valoarea punctului de referinţă să se indexeze anual cu rata inflaţiei şi 50 la sută din creşterea reală a câştigului salarial mediu brut realizat. Promisunile, la acea dată, erau mari şi pensionarii puteau visa frumos. Numai că, din pricina problemelor economice provocate de pandemie şi de alte cauze, aceste promisiuni nu au fost puse în practică – deşi un partid a adunat peste 800.000 semnături la petiţia pentru respectarea creşterii punctului de pensie. Cei mai mulţi pensionari – dacă nu aproape toţi – au avut doar „curajul” de a gândi sau şopti nemulţumirea şi/sau revolta, lucru de care cei succedaţi la guvernare au profitat...

Perioada martie-iunie 2022. Preţurile la combustibili au explodat. Pe plan mondial, deci şi în România (deşi aceasta ar mai avea ceva zăcăminte de petrol, cu care să asigure un timp circa o treime din consum). Plini de „curaj”, cei mai mulţi posesori de maşini s-au repezit la benzinării, pentru a-şi umple rezervoarele, sau a şicana pe benzinari, prin alimentarea cu doar câteva sute de mililitri şi generarea de cozi imense. A fost de ajuns ca statul să ofere pomana celor 50 de bani la litru, pentru ca şi acest „curaj” să dispară...