Suntem conduși de nebuni?

 Dorian OBREJA

Societatea noastră e condusă de nebuni, pentru scopuri nebunești. E probabil să fiu considerat nebun pentru că declar așa ceva. Aceasta este nebunia la acest subiect...

Mi-ar fi plăcut nu să transcriu, ci să scriu cele de mai sus, mai ales că ele caracterizează și mai bine lumea de azi, decât cea din 1968, atunci când aceste afirmații erau făcute, poate nu o să credeți, de către John Lennon!

Dar să ne desprindem considerațiile unui „neautorizat” în domeniu și, spre a avea opinia unui reputat specialist,  să facem un salt de 4 decenii, pentru a consemna apariția cărții „Acești nebuni care ne guvernează”, avându-l ca autor pe Pascal de Sutter, profesor universitar de psihologie. El răspunde unei ipotetice întrebări duble – „Trebuie să fii nebun pentru a obține puterea sau puterea te înnebunește?” – extrem de tranșant și argumentat, susținând că ambele variante sunt valabile, întrucât ”nebunia, la un politician, este puțin ca tuberculoza la minerii secolului lui Zola, o boală profesională, un risc greu de evitat. Teoria e cumva confirmată de practică, prin confesiunea fostului președinte Francois Mitterand: „Puterea este un drog pe oricine o gustă”.

În istorie, sunt cunoscute nenumărate cazuri de personaje bănuite/ acuzate/ dovedite a se afla sub spectrul nebunei, începând cu Caligula, Nero, Ivan cel Groaznic, Mussolini, Hitler, Idi Amin, Bokassa, Saddam Hussein, Gaddafi. Și, dacă tot am făcut vorbire de istorie, e important să ne amintim că Blaise Pascal este primul filosof care a asociat nebunia și puterea. În viziunea lui, pasiunea pentru legitimitate, care conduce societățile moderne, se transformă în delir, sub masca rațiunii. Nu doar cei guvernați, ci și cei care guvernează pot fi victimele unei credințe nebunești în drepturile lor!

Din punct de vedere științific, de mai mult de o jumătate de secol s-a născut, în SUA, o disciplină ce studiază personalitatea celor care ne guvernează: psihologia politică. În cadrul CIA (și, desigur, serviciilor de informații din alte țări), în culisele negocierilor internaționale și în rândul echipelor prezidențiabililor există „profileri politici” care pun sub lupă viața, acțiunile și discursurile liderilor.
Pentru mass media, lucrurile sunt mai puțin complicate și mai puțin aflate sub semnul argumentelor științifice. Așa încât au putut fi consemnate catalogări de genul „G.W. Bush – autist”, „Berlusconi – megaloman”, „Sarkozy – hiperactiv maladiv”, „Putin – nebun”, „Zelensky – din ce în ce mai paranoic”. Și  mass media are un impact mult mai mare decât texte aparținând psihologilor sau profilerilor, chiar dacă nu imediat. Înainte de prezidențialele din 2007 din Franța, un săptămânal a lansat o campanie despre presupusa „nebunie” a lui Sarkozy, care, totuși, a câștigat. În 2012, a fost însă învins de Hollande, care s-a prezentat ca „un președinte normal”! În România, electoratul, după un deceniu de președinție „agitată”, a ales un candidat liniștit și tăcut două mandate...

Realizez că subiectul este mult prea amplu (inclusiv prin exemple practice) pentru a fi tratat doar în spațiul unui editorial, așa încât îmi propun să revin. Până atunci, consolare, un citat din filosoful Michel Foucault: „Cei care nu dețin puterea se liniștesc prin stigmatizarea psihozei celor care își petrec viața pretinzând-o”...      

P.S. Inițial, titlul acestui editorial era „Spitalul de alienați prezidențiabili”. Întrucât nu s-au făcut toate „internările”, îl reportez pentru octombrie...