Povestea orfanului salvat din infern, într-un documentar de Morgan Freeman

 Izidor Ruckel este unul dintre supravieţuitorii Căminului-spital pentru copiii cu nevoie speciale de la Sighetu Marmaţiei * povestea lui a fost spusă şi într-un documentar realizat de Morgan Freeman şi difuzat de National Geographic * tânărul a vorbit pentru ziarul „Evenimentul Regional al Moldovei“ despre trauma anilor din orfelinat şi şansa adoptării în SUA

 

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) a înaintat Parchetului General o plângere penală care vizează moartea a 771 de copii în timpul regimului comunist. Ei şi-au pierdut viaţa în trei cămine-spital din Cighid (Bihor), Păstrăveni (Neamţ) şi Sighetu Marmaţiei (Maramureş). Mulţi aveau handicapuri severe, au fost consideraţi irecuperabili medical, orfani sau abandonaţi de părinţi. Pentru unii dintre ei, viaţa de coşmar în care au trăit s-a schimbat imediat după 1990, când au fost adoptaţi de familii din străinătate ori din ţară. Unul dintre supravieţuitori şi printre primii copii adoptaţi de către o familie de peste hotare imediat după Revoluţie este Izidor Ruckel. Povestea lui l-a impresionat inclusiv pe Morgan Freeman, care a realizat un interviu cu el, difuzat pe 25 octombrie de către National Geographic. „The Story of Us with Morgan Freeman“ (Povestea noastră) va ajunge şi în România, premiera urmând a avea loc în ianuarie 2018, la Bucureşti. Am stat şi noi de vorbă cu Izidor Ruckel, de la care am aflat cum îţi poţi recăpăta forţa şi încrederea prin iubirea de Sine şi de oameni.

-Ştiu că amintirile dor uneori, că trecutul ne răscoleşte, dar nu putem şterge unele bucăţi din viaţa noastră. Cum a fost în orfelinatul de la Sighetu Marmaţiei?

-În timpul comunismului, vieţile copiilor din orfelinate erau diferite de cele ale copiilor care au ajuns în grija statului după 1990. Copiii erau sedaţi, bătuţi, legaţi, puşi în cămăşi de forţă şi mulţi au plătit cu viaţa ori cu sănătatea. Nu spun că acest lucru era doar din cauza angajaţilor, ci şi a superiorilor, care nu făceau decât să-i inspecteze şi cam atât. Nu-i interesa mai mult. Când comunismul a căzut, unele lucruri s-au schimbat şi pentru noi. La orfelinatul unde am crescut, care se numea Căminul-spital pentru copiii cu deficienţe, s-a schimbat directorul, iar cel nou era altfel. A angajat oameni tineri, care se purtau mai blând şi care au început să ne dea speranţe. Directorul a început să aducă profesori noi şi să se ocupe de educaţia copiilor. Ieşeam la plimbare, era mai bine. Bătăile au continuat, însă viaţa noastră nu se compara cu cea dinainte. În perioada anilor 1980-1990, personalul de îngrijire nu avea pregătirea necesară ca să lucreze cu persoanele cu nevoi speciale. Cei care au venit în 1990 erau foarte tineri, abia ieşiseră de pe băncile şcolilor. Pentru unii nu era decât un loc de muncă, alţii mai puneau şi suflet, însă toţi au fost şocaţi să vadă condiţiile în care trăiam. Unii au fost eroi, dorindu-şi să ne ajute, să ne schimbe vieţile, alţii erau cruzi de-a dreptul. într-o carte autobiografică, intitulată „Abandonat pe viaţă”, am scris despre şapte angajaţi cărora le-am dat numele de “cei 7 îngeri”. Ei ne-au ajutat, ne-au salvat şi, mai presus de toate, ne-au dat speranţă.

- Cum ai ajuns în orfelinat?

- Când aveam 11 luni am răcit, iar părinţii mei m-au dus la un spital din Cluj. Un medic iresponsabil ne-a dat medicamente din acelaşi pahar, fără să-l spele. Aşa m-am infectat cu virusul poliomielitic şi nu doar eu. Cu toţii, am fost 40 de copii, dintre care 38 au murit. După un timp, părinţii mei au văzut că am probleme, apoi mi-a paralizat piciorul drept. M-au dus din nou la spital, au vrut să stea de vorbă cu medicul, care a refuzat dialogul. În schimb, în timp ce discuta cu o altă familie, părinţii mei au aflat că aş putea primi îngrijiri la un spital din Sighetu Marmaţiei şi m-au dus acolo. Nu au mai venit după mine, iar medicii au considera că singurul ajutor l-aş fi putut primi ar fi în Căminul-spital pentru copiii cu nevoi speciale.

- Cum a aflat lumea despre ororile de la Sighetu Marmaţiei? E o localitate micuţă, din nordul ţării, nu foarte vizibilă.

- După Revoluţia din 1989, presa internaţională a început să scrie despre moartea lui Nicolae Ceauşescu şi a soţiei sale. Una dintre publicaţii, care s-a ocupat de povestea lor, a aflat câteva amănunte despre orfelinatele din Bucureşti şi a început să se documenteze. O prietenă de-a reporterului a auzit despre povestea orfelinatului din Sighetu Marmaţiei, unde eram şi eu, şi în scurt timp o echipă de la o televiziune a sosit acolo. Ceea ce au văzut era cu totul diferit de ce văzuseră în orfelinatele în care mai fuseseră. Căminul în care eram internat era unul dintre cele mai urâte din ţară, iar jurnaliştii s-au îngrozit. Când întreaga istorie a fost făcută public, lumea a răspuns, a oferit donaţii, iar familii din străinătate au început să adopte copii din România. Un jurnalist, John Upton, a venit în România şi a fost şocat de cele văzute. Pur şi simplu nu-i venea să creadă cum pot trăi acei copii şi cum pot fi trataţi. A început să facă înregistrări video pentru familii din SUA, dorind astfel să afle dacă ar fi cineva interesat de adopţii. Postul de televiziune ABC (American Broadcasting Corporation) a difuzat documentarul, iar copiii au fost salvaţi. Le datorăm acest lucru postului de televiziune ABC şi în special lui John Upton, care a vizitat acest loc între anii 1900 şi 1994.

- Aşa ţi s-a schimbat şi ţie viaţa.

- Da. Am fost adoptat de o familie americană când aveam 11 ani. Înainte de adopţie mă chema Bojani. Izidor este un nume unguresc, primit de la tatăl meu. Ruckel este un nume de origine germană şi mi l-a oferit noua mea familie. Am locuit cu ei până la 17 ani când, furios pe toate, am plecat în lume. Trăiam stări contradictorii, mi-era greu să înţeleg multe lucruri. Mi-am luat viaţa în mâini, am călătorit mult. Am avut noroc că mereu găseam de lucru, niciodată nu am avut probleme din punctul ăsta de vedere.

- Când ai revenit în România?

- În 2001. Simţeam că trebuie să mă întorc la orfelinat, mă atrăgea într-un mod inexplicabil. Atunci mi-am cunoscut şi familia naturală. Eu mai am trei fraţi şi o soră. Apoi am revenit în 2005, când s-a închis căminul. De fiecare dată mă cutremuram de groază când eram în faţa clădirii. Îmi treceau prin faţa ochilor scene vechi, copii chinuiţi. M-am simţit înfricoşat când am ajuns acolo. Mă întrebam cum ar fi fost viaţa mea dacă nu aş fi ieşit de acolo...

- Te-ai împăcat cu trecutul?

- Am fost supărat pe cei care ar fi trebuit să ne îngrijească, apoi am învăţat să iert. Dumnezeu a spus că dacă nu poţi ierta pe cei ce ţi-au greşit, atunci cum poate el să te ierte pentru păcatele tale? Dacă tu nu poţi să-i ierţi pe alţii, Dumnezeu nu te poate ierta şi nu aş vrea să se întâmple acest lucru în momentul în care mă voi afla în faţa tronului Său. Când i-am iertat pe ei şi m-am împăcat cu trecutul m-am simţit mult mai bine, am trăit o stare de pace pe care nu am mai simţit-o niciodată. Nu am resentimente faţă de ei. Mi-au fost ca o familie, până la urmă, acolo am crescut. Sunt recunoscător pentru tot ce mi s-a întâmplat pentru că acum sunt în stare să-mi folosesc experienţa pentru a oferi suport altor tineri.

- Lucrezi ca voluntar la o asociaţie din Ighişu Nou (judeţul Sibiu). Cum ai ajuns acolo?

- În 2015, împreună cu mama mea adoptivă am fost invitaţi în România, la un show televizat. Am petrecut două luni în ţară, am călătorit în multe locuri. Anul trecut am revenit cu o echipă de la ABC pentru un documentar despre orfelinatul unde am crescut, pentru un film biografic. Îmi propusesem să stau doar o lună, dar Asociaţia „Love Light Romania“ mi-a oferi un post de voluntar, pentru un an. Am acceptat această ofertă şi voi rămâne aici până în aprilie 2018. Eu lucrez cu tineri, sunt mentor pentru doi dintre cei aflaţi în grija fundaţiei, îi ajut cum pot şi cum ştiu mai bine.

- Povestea ta l-a impresionat pe celebrul actor Morgan Freeman, care a inclus-o în documentarul său. Cum a fost să lucrezi alături de un titan?

- Au aflat de mine în timp ce făceau o documentare despre orfani. Reţeaua de televiziune m-a contactat prin intermediul siteului meu, www.izidorruckel.com, şi mi-a luat un interviu, apoi am fost selectat pentru documentar. În iulie am ajuns din nou în SUA, unde am făcut interviul cu Morgan Freeman care împreună cu reporterii de la postul de televiziune şi-au amintit despre poveştile legate de copiii orfani din România şi mediatizate în SUA, dar nu şi-au imaginat că vor întâlni vreodată o persoană care a trăit acele experienţe. Interviul meu cu Morgan Freeman a durat patru ore şi l-am realizat în Los Angeles. Au discut şi cu părinţii mei adoptivi, Marlys şi Daniel Ruckel.

- Spuneai că vrei să ajuţi copiii orfani.

- Da, însă nu pot face acest lucru singur pentru că nu sunt un om bogat. Dacă aş fi avut bani, mi-aş fi deschis propria fundaţie şi m-aş fi mutat în România cu mult timp în urmă. Militez pentru conştientizarea maselor în privinţa a ceea ce este viaţa în orfelinat şi am lucrat cu câteva fundaţii la strângerea de fonduri pentru copii. în lipsa unor fonduri proprii considerabile nu pot decât să mă alături altor organizaţii care vor şi pot să ajute oamenii din România. Mă bucur de perioada pe care o petrec aici. Am învăţat să iert, să fiu recunoscător şi să iubesc oamenii pentru ceea ce sunt.

A consemnat Maura ANGHEL

Izidor Ruckel (37 de ani) a fost invitatul lui Morgan Freeman în noul său show „The Story of Us” („Povestea noastră“), difuzat de National Geographic. Povestea lui a fost difuzată în cea de-a treia parte, „The Story of Love”, din emisiunea cu şase episoade care a avut premiera în SUA pe 11 octombrie. Documentarul va fi difuzat internaţional în 171 de ţări şi 45 de limbi, la începutul lui 2018. Episodul cu Izidor Ruckel a fost difuzat în SUA pe 25 octombrie.

 

Poliomieilta a lăsat urme pe trupul lui Izidor Ruckel, boala afectându-i piciorul drept. El poartă o proteză care ar avea nevoie să fie înlocuită şi pentru care caută sponsori, în România fiind mai ieftină decât în SUA.