„Publicul ieşean este foarte cald, îl vezi că trăieşte, se bucură altfel de actul artistic”

 

Potrivit ordinului semnat de ministrul Culturii Lucian Romașcanu, noul director interimar al Operei Naționale Române din Iași este tenorul Andrei Fermeșanu.

Până pe 26 ianuarie, când a fost semnat ordinul, Andrei Fermeșanu a fost coordonatorul artistic al instituției de cultură.

El îl înlocuiește pe prof. univ. dr. Daniel Șandru, care a asigurat interimatul în ultimele nouă luni.

Echipa formată din cei doi a adus multe schimbăr la ONRI, toate stând sub semnul transparenței și al comunicării eficiente cu întreg personalul artistic, tehnic și administrativ, cât și cu artiștii colaboratori.

Vă invităm să recitiți un interviu cu maestrul Andrei Fermeșanu.

 

Este un om vesel, charismatic, îi place să aducă bucurie. Când nu cântă, este alături de familie, de cei doi fecioraşi sau găteşte. Schimbă costumul de scenă cu şorţul de bucătar şi o face cu plăcere. Uneori, iese din rolurile din opere şi intră în cel de dirijor. Cu tenorul Andrei Fermeşanu, de la Opera Naţională Română din Iaşi şi dirijor al Corului Marii Uniri din cadrul Ateneului, poţi vorbi ceasuri întregi despre muzică şi rămâi cu gândul că nici n-ai apucat să deschizi gura. L-am însoţit pe scenă, într-un dialog despre cea de-a patra artă, din cele şapte care ne bucură mereu sufletul.

  - De cât timp cântaţi, domnule Andrei Fermeşanu ?

- De mic, de foarte mic... Eu provin dintr-o familie religioasă şi mama ne-a îndrumat către o cale a bisericii, unde am început să cânt la strană. Să fi avut vreo 9 sau 10 ani pe atunci. În paralel am urmat şi cursuri de vioară, dar nu s-au legat atât de bine cum a fost interpretarea vocală. Am urmat Seminarul Teologic, apoi Facultatea de Teologie unde am cântat. Între timp am învăţat şi muzică de factură psaltică, şi corală. Am trecut prin mai multe genuri şi stiluri, muzica m-a însoţit mereu. În timpul Facultăţii de Teologie un prieten a spart gheaţa şi a intrat în Corul Operei. Pentru noi era un lucru inedit, fascinant. Opera! Aveam cunoştinţe de arii, de repertoriu de operă, dar niciunul dintre noi nu avusese o colaborare cu această instituţie. Amicul nostru a fost aducătorul de Lumină. Să vezi cât de frumos este la Operă, nu există limită de volum. Acolo poţi cânta cât de tare poţi, ne spunea. Eram fascinaţi pentru că în Biserică nu poţi creşte volumul, nu permite mesajul liturgic. După Teologie am vrut să mă specializez în muzică şi am urmat Conservatorul.

„La solişti este mereu vorba despre vârstă, contează foarte mult startul”

- Când şi cum aţi făcut primul pas în Operă?

- Eram prin 2008, am dat concurs. Eram la început de Conservator şi s-au scos nişte posturi la Operă. Am intrat în cor, cu un alt coleg. Îmi băteau tâmplele atât de tare încât singurul lucru la care mă gândeam în timp ce cântam era că sigur se auzeau şi în exterior! Şi îmi spuneam că dacă tot se aud, să nu răsune mai tare decât vocea. În mine eram un vacarm!

- Sunt convinsă că în timp furtuna interioară s-a domolit. Acum sunteţi solist, tenor...

- La un moment dat, apropiaţii mei au sesizat că lucrurile mergeau bine şi m-au încurajat în această direcţie. Mulţi m-au întrebat dacă nu m-am gândit la o carieră solistică şi atunci m-am repoziţionat. Am vrut să aflu cam pe unde mă situez cu pregătirea şi am dorit să fac o evaluare. Am apelat la o somitate în domeniu, este vorba despre dl Vlad Budoiu (celebrul tenor clujean şi profesor al Academiei de Muzică din Cluj Napoca – n.r.), al cărui răspuns a fost mai mult decât încurajator: Dacă nu ajungi solist în doi ani, vezi că trece timpul şi va fi mai greu, mi-a spus. La solişti este mereu vorba despre vârstă, contează foarte mult startul. Cu cât eşti mai tânăr, cu atât ai un start mai bun. Dacă întârzii, vocea trebuie să fie maturizată, cerinţele sunt mai mari. Trebuie să ai multe lucruri puse la punct pentru ca lumea să te ia în serios.

- Se spune că un artist de operă nu trebuie să fie foarte tânăr pentru debut. Iată că lucrurile nu stau chiar aşa.

- Depinde despre ce fel de artist vorbim. Dacă este vorba despre un bas bariton, da. Dacă este o soprană, să mai fie şi lirică lejeră, 27 de ani nu este chiar vârsta cea mai bună pentru debut. Dacă ai 22 de ani, spre exemplu, lumea te iartă la vreo eventuală imperfecţiune, o pune pe seama emoţiilor. Pe măsură ce anii trec, pretenţiile sunt mai mari, la fel şi exigenţele.

- Sunteţi deja la o etapă la care aţi adunat multe spectacole. Câte să fi fost?

- Nu le-am numărat, dar cred că au fost câteva sute. Nu sunt foarte multe, să ştiţi, comparativ cu marii maeştri care au mii de spectacole. De multe ori este importantă evoluţia pe parcursul repertoriului. Poţi să ai mai puţine roluri şi să le cânţi peste tot sau poţi să debutezi în multe roluri şi să nu le cânţi de multe ori. Depinde cum vine viaţa şi cum se potriveşte vocea pe rol.

- Dacă spectacolele se lasă greu numărate, cu siguranţă vă amintiţi de primul rol. Care a fost?

- Don Basillio, din Nunta lui Figaro. Întâmplător sau nu, un preot şi nu poate cel mai virtuos om. Aşa era rolul, dar era unul de factură comică şi asta m-a ajutat pentru că mie îmi reuşeşte comicul mult mai bine decât partea asta de operă serioasă şi pe care, de altfel, o iubesc, îmi place foarte mult. O admir, ador cum stârneşte emoţia prin modul de a comunica, dar mie îmi este mult mai facil comicul.

„Un om care magnetizează, care cântă din tot sufletul va fi mereu în inima publicului”

- Nu am vorbit deloc despre momentele importante ale carierei dumneavoastră şi nici despre rolurile preferate.

- Rolurile care îmi sunt la suflet sunt Nemorino, din Elixirul Dragostei, şi contele Almaviva, din Bărbierul din Sevilla. De ultimul se leagă o amintire foarte frumoasă, una dintre provocările carierei mele, a fost debutul meu în Bărbierul din Sevilla. Până la acel moment avusesem roluri mai mici şi deodată am fost aruncat într-unul mare, provocator, onorant deopotrivă. A fost un pariu al doamnei Beatrice Rancea (managerul Operei Iaşi – n.r.) pentru că mereu există şi întrebarea Pe cine promovez? Este talentat, dar hai să vedem... Dirijorul spectacolului era David Crescenzi (directorul artistic al Operei din Cluj – n.r.), care cunoaşte foarte, foarte bine Rossini. Ei bine, cu astfel de persoane foarte importante trebuia să lucrez şi aveam o inimă mică-mică, mai ales că era şi o distribuţie simplă. De obicei, distribuţiile sunt duble. De această dată eram doar eu şi colegul meu, Jean Kristof Bouton. Atât de concentrat eram la acest lucru încât mă rugam doar să pot să ajung la finalul spectacolului. Era un ditamai rolul plin de agilităţi, implica multă precizie.

- Aţi avut emoţii mari.

- Foarte mari pentru că rolul era foarte pretenţios. În muzica mai de la început, baroc, bel canto, lucrurile sunt foarte pretenţioase, înregimentate într-un mod anume în care aşa se fac, nu schimbăm nimic, totul este foarte clar. Este foarte frumoasă, dar cu rigori pe măsură. Ei bine, am reuşit, a fost un punct de plecare foarte bun, am demonstrat că pot face roluri mari. Pariul a fost câştigat! Acum, când derulez filmul, îmi dau seama că alte lucruri erau mai importante, dar atunci aşa vedeam. Dând timpul înapoi, aş face la rândul meu acest lucru cu tinerii pentru că ar avea nevoie şi ar ieşi foarte frumos.

- După ce anii au mai trecut, cum vă simţiţi pe scenă? Cum obţineţi detaşarea?

- Nu este nici un secret aici şi este foarte important să îţi faci temele foarte bine înainte. Adică, să ştii rolul perfect. Să-l fi repetat de atâtea ori astfel încât să-ţi vină imediat în minte imediat ce te-ai gândit la el. Ca pe Tatăl Nostru, dacă vreţi. Există şi un sprijin, o coardă de siguranţă în sufleur, dacă se întâmplă să uiţi, ceea ce este rarisim. Pe măsura experienţei fiecăruia s-ar putea observa un eventual moment de panică, pe care îl depăşeşte uşor. Spectacolul merge mai departe! Este important ca pe scenă să te concentrezi doar pe interpretare, iar muzica să meargă. Eu, personal, am ceva emoţii în primele secunde, când am păşit pe scenă, apoi totul este bine când aud muzica.

- Ce calităţi trebuie să aibă un artist liric astfel încât să cucerească publicul? Ce admiraţi la colegii dvs?

- În afară de nişte date clare, cum ar fi vocea, în lipsa căreia nu ai ce căuta pe scenă, cred că ai nevoie de charismă, ca să faci diferenţa cu adevărat. Este o calitate pe care o porţi cu tine în viaţa de zi cu zi, vine din tine. Un om care magnetizează, care cântă din tot sufletul va fi mereu în inima publicului. Când are ceva de transmis, o face într-un mod irezistibil. Este adevărat că putem vorbi despre o abilitate care se deprinde şi se şlefuieşte, dar nu este la fel ca atunci când vine din tine. Spre exemplu, rolul Traviatei. Toată lumea cunoaşte piesa, ştie drama, vede suferinţa curtezanei îndrăgostite. Toate artistele sunt îndurerate şi este foarte greu să te desprinzi de clişee. Ei bine, sunt unele dintre ele, foarte puţine, care, fără să apeleze la clişee, te aduc în lumea lor. Este o atitudine strict legată de sinceritatea pe care trebuie să o ai şi a cărei lipsă este simţită de către public. Unele artiste te transpun în lumea lor, parcă eşti lângă ele, le simţi sufletul. Acolo este diferenţa.

„Trei sferturi dintre colegii mei rostesc Tatăl Nostru înainte de un concert”

- Aţi simţi publicul alături de dumneavoastră, pe scenă? Primiţi mesaje după spectacole?

- Categoric, se vede şi se simte! Cel puţin publicul din Iaşi este foarte cald, îl simţi, îl vezi că trăieşte, reacţionează încurajator. Nu că sunt ai noştri şi că sunt moldoveni, dar parcă se bucură altfel de actul artistic. Te fac părtaş la bucuria lor. Şi da, primesc foarte multe mesaje după spectacole. Îmi amintesc cu bucurie de un moment în care, după Elixirul Dragostei, am primit un mesaj de la o doamnă care îmi spunea că a venit la Operă la finalul unei zile deloc fericite şi că după ce a urmărit spectacolul şi-a schimbat starea de spirit. A gustat dintr-un pahar cu vin pe care şi l-a imaginat plin cu un astfel de elixir!

- Dar mâna lui Dumnezeu aţi simţit-o?

- Eu chiar cred, şi aici nu mă pot contrazice colegii pentru că trei sferturi dintre ei rostesc Tatăl Nostru înainte de un concert, că Dumnezeu este pe scenă. Este mereu acolo, ţi-a dat acest talent cu care te-ai născut, a pus în tine harul. De unde să-l avut fi avut altfel?

- Şi dacă tot am adus vorba de talant, cum v-ar plăcea să-l sporiţi pe al dvs? Ce rol încă nepus în scenă v-ar plăcea să jucaţi?

- Faust! Clar! Mi-ar plăcea într-o zi să se întâmple şi va fi, cu ajutorul lui Dumnezeu, să interpretez acest rol. Mi se pare unul dintre cele mai complexe roluri, mi-l doresc. Muzica franceză în sine este specială şi mi se potriveşte. Este o provocare, cu atât mai mult cu cât începutul nu este neapărat în zona mea de confort vocal, însă toată dramaturgia, toată frământarea sufletului vândut, urmată de dragostea care vine m-a captivat demult. Muzical şi vocal vorbind, pentru mine începutul este un pic mai jos, este sunt un liric lejer, dar nici nu mă duc în zona de spirit dramatic şi atunci începutul este mai tare. Când intri într-un rol în forţă există riscul să oboseşti, deşi apoi te repliezi, revii la linia ta.

- Ce vă atrage cel mai mult, povestea sau această provocare vocală?

- Ambele. Şi provocarea vocală, dar şi povestea pentru că vine din viaţă. Astăzi poţi să ai o zi cruntă, dar apoi să vină liniştea şi să te bucuri de multe lucruri. Să deschizi o sticlă cu vin sau să guşti dintr-un pahar cu elixir!

- Aţi avut şi proiecte în afara ţării?

- Au fost, poate nu chiar cu aceeaşi frecvenţă ca şi cele din ţară şi este justificat acest lucru. Eu nu am un agent suficient de mare care să acceseze astfel de proiecte, dar au fost. Fără un agent este greu să descurci măcar şi pentru faptul că sunt audiţii pe care doar ei le ştiu, fac programări, agende şi tot ceea ce este necesar. Este un circuit închis. Eu am o colaborare pasageră cu agentul. În schimb, am fost în festivaluri. Unul dintre cele mai frumoase proiecte de anul trecut a fost la Institutul Cultural Român din Londra, unde am fost impresionat de organizare şi de modul elegant în care s-au pregătit românii noştri de acolo. Au umplut sala, şi-au dorit să fie acolo. Ei vin frecvent la spectacol, vor să fie acolo. Am mai fost într-un festival la Szombathely (Ungaria –n.r.). În fiecare an este un alt generic, fie cu titluri de operă, fie cu vocal-simfonic, şi am avut ocazia să cânt cu artişti celebri, alături de regizorul Andras Kurty, care a montat Aida, la Iaşi. La Szombathely totul are loc într-un loc în aer liber, lângă vestigiile unui templu ce o celebrează pe zeiţa Isis. A fost minunat şi ar fi frumos să fie şi la noi astfel de manifestări. Sunt mai rare poate şi pentru că nu ne sunt familiare manifestările în aer liber, de altfel spectaculoase. Există concerte, dar spectacolele în sine, montate în aer liber, sunt mai rare.

„Mereu mi-au plăcut corurile bărbăteşti, modul în care se armonizează vocile”

- Sunteţi şi dirijorul Corului Marii Uniri, de la Ateneul din Iaşi.

- M-am bucurat mult când managerul Ateneului, Andrei Apreotesei, mi-a propus acest lucru. Mereu mi-au plăcut corurile bărbăteşti, modul în care se armonizează vocile. În cor sunt artişti atât de la Operă, cât şi de la Filarmonică. Avem deja un an, răstimp în care am cântat în multe oraşe din ţară şi am fost foarte bine primiţi dar şi peste hotare, la Viena, la Catedrala Ortodoxă din Paris, al cărei cor este condus tot de un dirijor român, din Iaşi. Este extraordinar să vezi cât de mult apreciază publicul muzica patriotică şi de factură românească pentru că noi ne-am propus să promovăm astfel de lucrări.

- Am vorbit mult despre artist, dar sunt convinsă că publicul ar vrea să cunoască şi omul din spatele rolurilor. Cum este omul Andrei Fermeşanu?

- (râde) Mi-e greu să mă descriu. Sunt un om foarte vesel, simt mereu bucuria, îmi place să râd. Uneori mi-ar plăcea să am o mină cu greutate, o personalitate care calcă greu, dar nu sunt aşa şi nici nu cred că îmi va ieşi vreodată. În timpul liber fac şoferie, pentru că îmi duc şi aduc copii de la şcoală şi grădiniţă, îmi place să gătesc şi reţetele îmi ies bine. M-am specializat în carnea de vită, care pentru mine era o enigmă. Nu ieşea deloc aşa cum îmi doream! Eii, şi acum îmi iese grozav! Am o reţetă specială de ruladă cu muşchi de vită, în care strecor câteva mirodenii secrete, să ştiţi că nu le divulg, care îmi reuşeşte grozav!Suntem în siguranţă cu toţii, nu am primi reproşuri!

- Cine găteşte mai mult în casă?

- Este în funcţie de timp, dar decanul de experienţă este doamna mea, indiscutabil!

- V-aţi gândit vreodată la apogeul carierei? Cum vi-l imaginaţi?

- În general, răspunsul clasic face trimitere la o scenă internaţională imensă, cu mii de spectatori, cu lumini, aplauze neîntrerupte. E frumos, de ce să nu recunosc? Eu însă nu văd apogeul neapărat aşa. Eu îl văd ca pe o continuitate în ani de zile de cântat din ce în ce mai bine. Vocea se uzează în mod natural. Dacă eu reuşesc să menţin un nivel tehnic de sănătate vocală şi să fiu mereu mulţumit de mine şi de reacţiile publicului, pentru mine este un apogeu Eu aşa îmi doresc.

- Mă întreb oare care să fie cea mai mare dorinţă a dvs?

- Să-mi văd copiii mari, sănătoşi şi fericiţi. Eu cred enorm în familie, de acolo mă hrănesc, de acolo îmi iau energia cu care merg mai departe.

- Cum v-a schimbat muzica?

- Din moment ce ce a fost mereu în viaţa mea, nu aş putea spune că m-a schimbat, ci că m-a hrănit. Că este de scenă, în biserică sau în Corul Unirii, nu aş putea face mare lucru fără muzică. Am două mâini stângi, nu am multe veleităţi.

A consemnat Maura ANGHEL