Cuvântul IPS Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, la Sărbătoarea Sfintei Cuvioase Parascheva

Iubiţi pelerini,

Suntem, cu mila Domnului, în interiorul Sfintei Liturghii de sărbătoarea Sfintei Parascheva.

În esenţa ei, Sfânta Liturghie este taină a Crucii şi a Învierii. Este taină a morţii temporare şi a vieţii veşnice, taină a durerii din Ghetsimani şi a Taborului plin de Dumnezeu.

Această sfântă taină a lacrimii biruitoare şi a bucuriei smerite a trăit-o Sfânta Parascheva în viaţa ei pământeană cu întreaga adâncime, înălţime şi cuprindere cu care este binecuvântat un om al lui Dumnezeu, geniu al sfinţeniei.

Popoarele bulgar şi sârb, într-o vreme extrem de dificilă pentru supravieţuirea lor, au fost primele beneficiare ale prezenţei binecuvântatelor moaşte ale Sfintei Parascheva în mijlocul lor. Fraţii ortodocşi bulgari şi sârbi au primit de la ocrotitoarea lor timp de câteva sute de ani ajutor nepreţuit. Până astăzi, cuvântul Petca adică Parascheva, naşte cutremur lăuntric în inima multora dintre sârbi, sute de biserici sunt închinate Sfintei Parascheva, iar locul cel mai căutat de ei din România este Catedrala Mitropolitană din Iaşi.

Din 1641, sfintele moaşte ale Cuvioasei Parascheva sunt la Iaşi. Doi oameni mari, Voievodul Vasile Lupu şi Sfântul Mitropolit Varlaam au înţeles că niciun sacrificiu material nu este prea mare pentru ca Sfintele Moaşte ale Cuvioasei să fie aduse în capitala Moldovei. De atunci până astăzi, într-un şirag neîntrerupt de pelerini, Sfânta Parascheva constituie cascadă lină şi curată de apă vie izvorâtă din Hristos Domnul pentru însetaţii acestei lumi.

În vreme de bucurie şi împliniri, credincioşii au venit la racla Sfintei să mulţumească. În vreme de secetă, sfintele moaşte ale Cuvioasei au străbătut câmpurile aride şi ploaia n-a întârziat să apară. În perioada de ciumă, molimă sau epidemii înfricoşătoare, Sfânta Parascheva i-a primit pe toţi, i-a întărit şi binecuvântat.

Sunt nenumărate mărturii ale celor care au găsit lângă sfintele ei moaşte tămăduire de boală, linişte în frământare sufletească, răspuns în probleme dificile, direcţie clară în întortocheatul drum al vieţii.

Pentru unii astfel de mărturii sunt „nebunie” sau „sminteală”. Pentru înţelepciunea omenească, pentru logica obişnuită, pentru duhul lumii, sfintele moaşte ca şi toate elementele de credinţă sunt nonsens şi lucruri de neacceptat. Spunea Sfântul Apostol Pavel celor din vremea sa: „Omul firesc nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie şi nu poate să le înţeleagă” (1 Corinteni 2, 14).

„Dacă nu credem în sfintele moaşte”, mărturiseşte un mare teolog american de origine germană, poate cel mai mare specialist în bioetică, „dacă nu credem în icoane care plâng, în părinţi făcători de minuni, nu credem nici în naşterea din Fecioară sau în Învierea Domnului”.

Aceasta a fost credinţa Bisericii dintotdeauna, încât nu se poate concepe Ortodoxia fără sfintele icoane sau sfintele moaşte, aşa cum nu se poate concepe fără Sfânta Scriptură sau Sfânta Liturghie, fără Post, rugăciune, milostenie sau iubirea vrăjmaşilor. Atât de puternică este convingerea că Sfintele Moaşte sunt element esenţial în viaţa Bisericii, încât marele teolog bizantin din veacul al XIV-lea, Sfântul Nicolae Cabasila mărturisea: „Dacă Hristos, într-adevăr, se poate vedea şi pipăi undeva în lumea aceasta, în carne şi oase, apoi aceasta se poate vedea în Sfintele Moaşte... La urma urmei, aceste Sfinte Moaşte sunt Biserica cea adevărată şi altarul cel adevărat”.

Dreptmăritori creştini,

Ziua de astăzi este o zi a bucuriei, dar spre deosebire de ceilalți ani, anul acesta, bucuria este umbrită de suferința - trupească şi sufletească - produsă omenirii de epidemia care pătrunde tot mai mult în trupurile şi sufletele noastre. Anul acesta suntem mai puțini la Sfintele Moaşte spre închinare. Suntem mai puţini pentru că nu toţi au avut posibilitatea să vină la Iaşi pentru  a-i mulțumi Sfintei, pentru a o ruga să nu contenească să mijlocească ȋn fața lui Dumnezeu pentru sănătatea, îndreptarea, mângâierea şi mântuirea noastră. Trăim în societatea noastră de câteva luni bune un sentiment sentiment al singurătății, al izolării şi asta ne îndeamnă să sporim rugăciunea. Fie că suntem aici, aproape, fizic, de racla Sfintei, fie că suntem departe, rugăciunea ne apropie şi pune balsam pe rănile sufletului.

Prezenţa epidemiei în viaţa noastră ne aşază în faţa unor întrebări pe care nu le putem ocoli, precum nu putem opri nici interogaţia legată de pelerinajul de anul acesta. Nu putem, laolaltă, oameni simpli şi conducători, să nu ne întrebăm de ce se întâmplă toate acestea. Nu putem să nu ne întrebăm unde am greşit, ce puteam face şi nu am făcut, ce trebuia să vedem şi nu am văzut, ce trebuia să înțelegem şi nu am înțeles.

Răspunsul nu poate veni decât din adânc şi atinge taina comuniunii autentice de care ne-am îndepărtat foarte mult.                                                                                                                                   Simțim cumva că tocmai această taină a comuniunii a fost diminuată şi nu putem să nu ne întrebăm dacă nu cumva şi noi înşine am contribuit la aceasta. Distanța fizică pe care suntem astăzi chemaţi să o adoptăm nu reflectă cumva, în plan spiritual, îndepărtarea, înstrăinarea noastră, a unora de ceilalți - copii de părinți, soți de soții, dascăli de elevi, politicieni de alegători, preoți de credincioşi, arhierei de preoţi? Între noi s-a instalat de multe ori duplicitatea care afectează grav relaţia dintre noi.                                                                                                                     

Preferăm adesea schimbării noastre profunde, recursul la artificii ucigătoare de suflet, vrem să părem altceva decât ceea ce suntem cu adevărat şi în loc să ne asumăm o pocăință reală, să ne străduim să fim după voia Domnului, am ales adesea să apelăm la duhul lumii, la surogate care ne mutilează sufleteşte. Starea de trezvie duhovnicească a fost astfel înlocuită de starea de apatie, smerenia de orgoliu, altruismul de egoism, simplitatea de fast, cumpătarea de excese, toate acestea făcându-ne astăzi extrem de vulnerabili şi nepregătiți pentru încercarea prin care trecem.

Sentimentul singurătății mai ales s-a cuibărit în suflete, neliniştea s-a sălăşluit în inimi. Am devenit suspicioşi şi neîncrezători, relațiile dintre oameni şi dintre instituții s-au tensionat, iar aceste lucruri nu fac decât să accentueze suferința şi să diminueze şansa restaurării noastre.

În acelaşi timp, este necesar să conştientizăm că propriile noastre erori anterioare ne definesc parcursul actual şi să acceptăm că singuri nu vom reuşi niciodată, rugându-L pe Dumnezeu să ne ierte, să ne întărească şi să ne dea înțelepciune, iar pe sfinții pe care El ni i-a dat, să îi rugăm să ne fie aproape.

Iubiţi credincioşi,

Sfântul Sofronie, recent canonizat avertiza că „Tragedia vremurilor noastre stă în absenţa aproape desăvârşită a conştiinţei că există două împărăţii, cea vremelnică şi cea veşnică. Vrem să construim împărăţia cerurilor pe pământ, respingând orice idee de înviere sau veşnicie”.

 În faţa epidemiei care ne atinge, medicamentele, spitalizarea, protecţia în diferitele ei forme sunt esenţiale. Ele fac parte din componenţa materială a tratării bolii şi sunt absolut necesare. Dar aşa cum spunea Preşedintele SUA acum câteva zile, şi „locurile de închinare” sunt „locuri esenţiale care asigură servicii esenţiale”.

Care sunt aceste „servicii esenţiale” pe care le poate oferi credinţa în Dumnezeu, în toate manifestările sale? Desigur, ajutorul lui Dumnezeu în primul rând, căci „ceea ce este cu neputinţă la oameni este cu putinţă la Dumnezeu”(Luca 18, 27). „Fără de Mine nu puteţi face nimic”(Ioan 15, 5), zice Hristos. Mulţumirea sufletească că omul este liber să se roage unde îl îndeamnă cugetul îi oferă acestuia confort lăuntric, pacea inimii, liniştea minţii, toate elemente esenţiale în lupta împotriva bolii. „O privire binevoitoare înveseleşte inima şi o veste bună întăreşte oasele” (Pilde 15, 30), spune înţeleptul Solomon.

Un om cu sufletul împăcat, cu mulţumirea sufletească pe care o oferă participarea la un act de credinţă, devine mai rezistent în faţa bolii sau odată cuprins de boală are mai multă tărie de a lupta împotriva ei.

Creştinul adevărat ştie că încredinţarea vieţii unui Dumnezeu iubitor, care a biruit suferinţa şi boala pentru el, reprezintă un izvor nepreţuit de tărie în faţa încercărilor vieţii.

Privind chiar dincolo de mărturiile credinţei, în sfera rezultatelor ştiinţifice obţinute de savanţi de renume, întâlnim numeroase dovezi şi descoperiri că rugăciunea, virtuţile în general întăresc sănătatea oamenilor, întăresc imunitatea, crescând rezistenţa trupului în faţa bolilor.

Pelerinajul, ca act de credinţă, reprezinţă o experiență deosebit de benefică pentru pelerinul care pășește cu credință pe drumul lui Hristos, al Sfinților și al Sfintelor Moaște. În experiența pelerinajului, sunt cultivate multe virtuți. Pelerinul renunță la sine și la confortul vieții obișnuite, postind de cele ale lumii, simplificându-și pentru câteva ceasuri sau câteva zile viața. Iar simplitatea aceasta îl odihnește, îl face mai tare, mai rezistent. Pășind pe cale, pelerinul se oferă să ajute pe alții, să se deschidă către semeni și să se ofere pe sine lui Dumnezeu.

El își așază viața sub un sens mai înalt, trăind și pășind în lumina acestui sens, câteva zile.

Toate acestea ne arată că pelerinajul reprezintă o ipostază minunată a vieții spirituale, în care sentimentul de apartenență la comunitatea de credință sporește. De aceea, pelerinajul intensifică, fără îndoială, efectele benefice pe care le are viața de credință asupra sănătății.

Avem încredinţarea că Sfânta Parascheva este aproape atât de cei care au venit să cinstească sfintele ei moaşte, cât şi de cei care nu au putut împlini pelerinajul anul acesta.

Nădăjduim, ca prin rugăciunile Cuvioasei, să primim iertare de la Dumnezeu pentru tot ce am greşit ca neam, ca slujitori ai Bisericii, ca demnitari şi dregători.

Rugăciunea noastră se îndreaptă spre Dumnezeu în mod special pentru cei din spitale, bolnavi sau cadre medicale. Acolo, situaţia pe zi ce trece este mai grea. Îi putem ajuta cu rugăciunea, cu măsuri de precauţie pentru a nu ajunge acolo noi sau cei de lângă noi şi a nu îngreuia mai mult situaţia.

Dumnezeu să ne aibă sub ocrotirea Sa pe toţi, rostind într-un cuget şi cu o inimă: „Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt! Amin!”