Eroi fără medalie. Bătrânii care își cresc nepoții

 * în satele Iașului, mii de copii își trăiesc copilăria alături de bunicii lor, în absența părinților plecați la muncă în străinătate * bătrânii, trecuți prin greutățile vieții, devin din nou părinți, oferind dragoste, protecție și stabilitate * povara este mare: dorul, grijile și nesiguranța viitorului le apasă umerii și fac cu greu față misiunii de a fi părinte din nou

La Fărcășeni, un sat sărman de lângă Iași, într-o casă veche cu pridvor din lemn, o bunică își strânge nepoata la piept. Mâinile ei, brăzdate de muncă și timp, o leagănă cu blândețe, ca pe o comoară fragilă. Ochii albaștri ai fetiței o privesc curioși, așteptând poveștile de seară pe care doar bunica știe să le spună. Mama copilului, fiica bătrânei, este plecată în Italia, îngrijind bătrânii altora. Tatăl muncește pe un șantier în Germania. Acasă, la capătul unui drum de țară, bunica a devenit din nou mamă.

Aceasta nu este o poveste singulară. În România, sute de mii de copii cresc sub aripa bunicilor, în absența părinților plecați la muncă peste hotare. Întregi generații se formează între două lumi: una a speranței pentru un viitor mai bun și alta a dorului nesfârșit.

Între joc și responsabilitate

Într-o curte care vara este plină de flori de liliac, doi frați de șapte și nouă ani se întrec cu bicicleta. Bunicul lor, nea Nicu,  îi privește de pe treptele casei, cu o mână sprijinindu-se pe baston. „Sunt bătrân, dar trebuie să fiu puternic pentru ei”, spune el. Diminețile încep devreme. Trebuie pregătate pachețelele pentru școală, lecțiile supravegheate, ghiozdanele verificate. Bunicii care nu au mers mai departe de școala primară ajung să se lupte cu manuale moderne și cu teme complicate. „Eu am făcut patru clase, dar la matematică trebuie să mă chinui cu ei”, mărturisește tanti Maria, bunica de 72 de ani care își crește singură doi nepoți. După-amiezile sunt pline de treburi casnice. Gătitul, spălatul, îngrijirea gospodăriei sunt doar o parte din lista lungă de sarcini. Însă cea mai grea povară nu este cea fizică, ci cea emoțională.

Dorul care nu se stinge

În fiecare duminică, în multe case din jurul Iașului, bunicii așteaptă apelul video de la părinții plecați. Ecranul telefonului devine fereastra prin care copiii își văd părinții, iar părinții încearcă să aline distanța. „Mama, când vii acasă?” întreabă cu ochii înlăcrimați o fetiță de cinci ani. Mama zâmbește și promite că la vară se întoarce, dar vara pare prea departe.

Psihologii avertizează asupra efectelor acestei absențe prelungite. „Copiii crescuți de bunici dezvoltă adesea un sentiment de abandon, chiar dacă sunt iubiți și îngrijiți”, explică psihoterapeutul Letiția Popa. Se simt nesiguri, iar relația cu părinții devine fragilă.

Bunicii, la rândul lor, poartă o povară emoțională uriașă. „Mă doare sufletul când îl aud pe cel mic spunând că vrea să doarmă cu mama lui”, spune nea Nicu, bunicul de 73 de ani. „Și eu ce să-i spun? Că mama e la muncă, departe, și că trebuie să fim puternici?”.

Eroii tăcuți ai unei generații

Bunicii care își cresc nepoții nu primesc distincții, dar merită respectul unei întregi societăți. Sunt cei care își sacrifică bătrânețea pentru ca viitorul celor mici să fie mai bun. În loc să se bucure de odihnă, ei aleargă după copii, pregătesc lecții, fac de mâncare, duc și aduc nepoții de la școală.

Unii dintre ei primesc sprijin prin programe sociale, alții luptă singuri. Statul nu are un plan concret pentru această categorie de bunici-părinți, iar pensiile mici nu sunt suficiente pentru a acoperi nevoile unei familii extinse.

Dar chiar și fără sprijin, ei continuă. Zi după zi, își pun durerile deoparte și zâmbesc atunci când aud râsul nepoților. Când își văd micuții dormind liniștiți, simt că au făcut ce trebuie. „Nu știu ce va fi mâine,” spune tanti Maria, „dar știu că azi, copiii mei dorm cu burta plină și cu sufletul în pace. Și asta e tot ce contează”.

În satele și orașele României, bunicii sunt coloana vertebrală a unei generații crescute între plecări și speranțe. Ei sunt cei care țin aprinsă flacăra familiei, chiar și atunci când vântul vieții încearcă să o stingă.

Maura ANGHEL