Istoria zbuciumată a constituirii principatului Moldovei

Apariţia la est de Carpaţi a unui principat medieval numit Moldova a fost determinată de mai mulţi factori economici, politici şi militari. În constituirea acestuia au jucat un rol important mai multe populaţii de războinici nomazi, dar şi regatul Ungariei.

Istoria Moldovei a fost una zbuciumată, încă de la întemeierea sa şi până la intrarea în componenţa statului modern românesc. Închegarea teritoriilor est-carpatice într-un stat medieval s-a produs în secolul al XIV-lea în urma unui lung proces de cristalizare şi sub influenţa a numeroşi factori economici dar mai ales politico-militari.

O influenţă decisivă în formarea Moldovei ca principat medieval de sine stătător au avut-o atât politica militară a regilor Ungariei, dar şi stabilirea de populaţii care au adus un plus economic teritoriului est-carpatic, în principal negustori şi meşteşugari nemţi stabiliţi în primele târguri medievale din această regiune. Însăşi denumirea principatului a provenit de la una dintre populaţiile de meşteşugari stabiliţi în zona Moldovei, în târgul de la Baia.

La începutul secolului al XIV-lea, în timp ce Europa Apuseană cunoştea o nouă etapă de dezvoltare, teritoriul est-carpatic era încă la cheremul neamurilor de călăreţi războinici care răvăşiseră Europa Estică şi Centrală cu doar jumătate de secol înainte.
Mongolii din Hanatul Hoardei de Aur, controlau politic şi militar teritoriul şi reprezentau o ameninţare permanentă la adresa marilor regate central europene, mai ales a Ungariei. Acest teritoriu de la est de Munţii Carpaţii şi până la Nistru era locuit de populaţii româneşti, slave sau turanice, cu diferite forme de organizare.
Românii erau organizaţi în comunităţi rurale, obşti săteşti, cu centre întărite unde se refugiau în caz de pericol. După acelaşi model funcţionau şi comunităţile slave, mai ales pe linia Prutului.
„Pe valea Bârladului, a Crasnei şi mai cu seamă a Prutului au fost iarăşi vechi aşezări româneşti. Codrul Chigheciului a adăpostit ca pretutindeni pe strămoşii noştri, tot aşa. Şi codrii Orheiului şi Lăpuşnei. Până în marginea stepei, s-au întins, prin poenile pădurilor şi pe marginea apelor, odăile, prisăcile, cătunele şi satele plugarilor şi păstorilor romani sau «vlahi» cum le spuneau vecinii slavi şi turci”, scria în ”Istoria Românilor”, volumul I, reputatul istoric Constantin C. Giurescu.
Comunităţile slave şi româneşti erau conduse de jupani sau cnezi şi trăiau în general autarhic, producând tot ceea ce aveau nevoie la nivel local.
Formaţiunile pre-statale de pe teritoriul est-carpatic au fost controlate timp de câteva secole rând pe rând de triburile turanice ale pecenegilor şi cumanilor, de cnezatul rusesc de la Halici şi în cele din urmă, după jumătatea secolului al XIII-lea, de Hanatul Hoardei de Aur.
La începutul secolului al XIV-lea, toate aceste formaţiuni pre-statale plăteau tribut mongolilor pentru a evita expediţiile de jaf şi punitiv. Potrivit unor surse istorice, este posibil ca ca populaţiile de pe teritoriul viitorului principat al Moldovei să fi practicat, mai ales în secolele XII-XIII şi activităţi de mercenariat, implicaţi în conflictele dintre principatele ruseşti sau a luptelor dintre unguri şi cnezatul de la Halici. De altfel, şi mai târziu, talentul de războinici al moldovenilor va fi apreciat de cronicari italieni, unguri sau polonezi.

Teritoriul est-carpatic intrase de mult în atenţia papalităţii, dar şi a regatului Ungariei. Trimişii papali au reuşit să facă chiar şi o Episcopie a Cumanilor, cunoscută şi drept Episcopia de Milcov, pe teritoriul viitorului principat Moldova, pentru convertirea şi sedentarizarea triburilor de turanici cu multiple beneficii, mai ales pentru regii creştini din zonă.
Invazia mongolă a zădărnicit toate aceste eforturi şi a dus la dispariţia Episcopiei Cumanilor. Noi stăpânii veniţi din stepele Asiei Centrale au trecut prin foc şi sabie Europa de Est şi Centrală. Teritoriul viitorului principat moldav era în continuare un est sălbatic, cu viaţă urbană aproape inexistentă, cu economie autarhică şi organizare pe cnezate şi mici stăpâniri feudale disparate şi independente dar aflate sub control politic şi militar mongol.

Deşi invazia mongolă se oprise, iar hoardele s-au retras către zonele asiatice, prezenţa Hoardei de Aur, o nouă forţă politico-militară în stepele nord-pontice, reprezenta o ameninţare constantă, mai ales pentru regatul Ungariei. Transilvania se afla în calea invadatorilor, care oricând puteau porni prin Moldova, şi apoi prin trecătorile Carpaţilor în noi expediţii de jaf. Mai ales că apărarea trecătorilor din Carpaţii Orientali s-a dovedit total ineficientă în trecut.
Tocmai de aceea, regele Ungariei, Ludovic de Anjou, francez la origine, a hotărât o intervenţie militară la est de Carpaţi. Pe scurt, cucerirea unui teritoriu însemnat din această zonă şi transformarea lui într-o marcă de apărare, un spaţiu tampon în faţa atacurilor mongole.
Expediţia a avut loc, între 1343 şi 1345, la ea luând parte mai ales nobili transilvăneni sub conducerea lui Andrei Lackfi, dar şi cnezi maramureşeni, vasali ai regelui Ungariei, conduşi de Dragoş din Beden.
„Îndată după suirea sa pe tron, Ludovic hotarî să curme aceste prădăciuni periodice ale tătarilor şi întreprinse în 1343, după alti cercetători în 1345, o mare expediţie împotriva lor. La ea participară şi românii din Maramureş, sub comanda voievodului lor Dragoş şi secuii peste care era mai mare Andrei, fiul lui Laţco. Expediţia avu un succes deplin; tătarii fură goniţi din ţinuturile de la răsărit de Carpaţi şi se retraseră spre şesurile din nordul Mării Negre”, preciza Constantin C. Giurescu, în aceeaşi lucrare.
Campania contra tătarilor fiind victorioasă, regele Ungariei întemeiază marca de apărare cu capitala în târgul Baia, cea mai importantă aşezare urbană din aceea regiune. Totodată îl lasă pe Dragoş drept conducător al acestei mărci. Cneazul maramureşean va încerca să pună şi bazele unei dinastii, după moartea sa urmându-i ca guvernatori ai mărcii de apărare, fii săi, Sas şi Balc.

În timp ce fii lui Dragoş stăpâneau în numele Coroanei Ungariei, marca de apărare de la est de Carpaţi, în Maramureş, Bogdan din Cuhea, un puternic feudal de origine română, se revolta împotriva regelui Ungariei. Bogdan stăpânea 22 de sate şi se spune că ar fi fost la un moment dat cel mai puternic senior din Maramureş.
La un moment dat a intrat însă în conflict cu noul rege francez al Ungariei. Cert este că Ludovic cel Mare îl numeşte, conform cronicilor, „infidelul nostru”, ca pe un vasal care şi-a încălcat obligaţiile şi jurământul.

Conflictul dintre rege şi puternicul senior din Cuhea escaladează până la punctul în care Bogdan îşi strânge oamenii de pe domeniu şi pleacă într-o expediţie îndrăzneaţă în teritoriul est-carpatic. Aici găseşte numeroşi aliaţi în rândul cnezilor şi jupanilor probabil nemulţumiţi de Drăgoşeşti sau de controlul maghiar şi declanşează o veritabilă rebeliune.
Cu ajutorul moldovenilor, Bogdan reuşeşte să-i înlăture pe Sas şi Balc şi pune stăpânire pe marca de apărare ungurească. Cum era de aşteptat, Ludovic cel Mare trimite trupe contra lui Bogdan. Deja îi confiscase proprietăţile din Maramureş şi urma să-i ofere soarta pregătită trădătorilor.
Bogdan, evident, cu mult sprijin al populaţiei locale reuşeşte să respingă atacurile maghiare şi profitând de o conjuctură favorabilă, rămâne stăpân al acestei mărci de apărare, asigurându-i independenţa. Pe scurt, această marcă de apărare a fost nucleul viitorului principat al Moldovei.

Pe lângă stabilitatea militară oferită de alungarea tătarilor şi întemeierea unei mărci de apărare, ca nucleu statal, la constituirea noului principat al Moldovei, au contribuit şi dezvoltarea unor târguri specializate în meşteşuguri şi comerţ. Este vorba în special de Baia, prima capitală a Moldovei. Era cel mai important târg al vremii.
Un document din anul 1339, spune despre Baia că era cel mai mare oraş de la est de Carpaţi. Era un târg cosmopolit locuit de români, germani, unguri şi armeni. De altfel, şi alte târguri din Moldova au fost colonizate de germani şi armeni. Germani au dezvoltat ramura meşteşugurilor, iar armenii pe cea comercială, organizând şi primele târguri de vite, pe rutele comerciale importante, inclusiv la Botoşani.

„Principatul Moldovei a fost creat pe calea comerţului, iar acei care au urmat această cale a comerţului au devenit colaboratori la crearea statului naţional în Moldova. Aşa încât armenii sunt, oarecum, părinţii Moldovei”, spunea istoricul Nicolae Iorga.
În general, populaţia românească oferea producţia de natură agricolă prin cultivarea plantelor şi creşterea animalelor iar comunităţile armeneşti şi germane aduceau acel plus comercial şi meşteşugăresc. Creşterea economică asigurată de perioada de stabilitate politică şi militară a contribuit decisiv la cristalizarea noului principat. De altfel, numele Principatului, din punct de vedere etimologic, aşa cum arată numeroşi specialişti printre care şi Bogdan Petriceicu Haşdeu, vin din limba germană. Adică de la cuvântul „mulde”, ce înseamna „scobitură„ sau „canal de scurgere”.
Această denumire ar fi venit de la comunităţile germane stabilite în zona târgului Baia. Iniţial denumirea a fost dată râului Moldova şi de aici întregului Principat.