O lume în cerneală albastră. Amintiri din școala copilăriei comuniste, trăite în lumea digitală

  

 

* în spațiul ultramodern al unei clase inundate de tehnologie, elevii încep o nouă zi * ecranele interactive, hologramele și ochelarii VR construiesc un univers vibrant, electric, care contrastează puternic cu amintirile unei copilării petrecute între călimări de cerneală și caiete dictando *vremurile s-au schimbat, dar esența învățării rămâne aceeași: dorința de a descoperi, de a crea și de a lăsa o amprentă pentru ani ice vor veni

 

Prin ferestrele înalte ale școlii, în prima zi de școală din 2025, soarele dimineții pătrunde semeț, desenând pe pereții albi jocuri de lumină care par să acompanieze efervescența unui nou început. Lumina lui caldă se împăturește armonios cu strălucirea ecranelor interactive ce prind viață pe pereții clasei moderne. Grafice vibrante, formule complexe și imagini fascinante se derulează într-un spectacol amețitor de culori și sunete. Copiii, ațâtați de tehnologia care le deschide ferestre spre lumi nebănuite, manipulează holograme și explorează universuri virtuale. Ochelarii VR îi poartă din amfiteatrele Romei antice pe orbita Pământului, în timp ce tablele digitale conectează întreaga clasă în timp real. Totul pulsează de viață, ca un caleidoscop al curiozității și inovației.

Diriginta, cu un zâmbet cald, își salută pe elevii care au crescut în ritmul unei lumi digitale. După ce le îmbrășează entuziasmul cu privirea, apasă pe mouse pentru a deschide catalogul digital. Dar un zgomot neașteptat – o carte ce a alunecat de pe o bancă – o face să tresară. Fără să vrea, mâna ei apasă greșit un buton, iar pe ecran apare o altă imagine. Una veche, care o poartă într-un timp pierdut, între călimare de sticlă, caiete dictando și penare din lemn.

Amintiri în cerneală albastră

Era o sală simplă, cu ferestre înalte, unde soarele pătrundea sfios, desenând umbre delicate pe pereții văruiți. Pereții purtau urmele trecerii timpului, în timp ce mirosul inconfundabil de cretă și lemn umplea aerul. Stilourile cu pompiță erau mărturiile unei copilării trăite cu bucuria lucrurilor mărunte. Ritualul de umplere a lor din călimara de sticlă transparentă cerea precizie și răbdare. Cerneala albastră, cu urmele ei pe vârfurile degetelor, spunea povestea fiecărei teme rezolvate cu grijă, a fiecărei litere caligrafiate cu migală.

Stiloul chinezesc era mai mult decât un instrument – era un simbol al aspirației și al rafinamentului. Cu decorurile sale aurii și linia netedă pe care o trasa pe pagină, reprezenta o fereastră spre o lume exotică, inaccesibilă altfel. Penarele din lemn, cu sertărașele lor glisante, ascundeau mici comori: radiere parfumate care promiteau miracole, creioane bine ascuțite și bilețele șoptite care traversau băncile în recreații.

Sugativa, acea bucată banală de hârtie groasă, era un salvator în fața petelor de cerneală, dar uneori lăsa urme proprii, umbre albăstrii ce trădau graba copilăriei. Caietele dictando, cu paginile lor aliniate meticulos, erau o mândrie pentru fiecare elev. Literele desenate cu grijă începând de pe prima pagină purtau visuri și speranțe, iar marginile caietelor deveneau spații pentru mici opere de artă copilărească. Și cum să uităm calimara, acea mică sticlă de sticlă groasă, ce ocupa un loc central pe birou? Adesea, cerneala era adusă în borcănele improvizate, iar fiecare umplere a stiloului devenea un ritual – un moment de concentrare, de conectare cu un trecut mai simplu, dar mai profund.

Caligrafie și tablete

Diriginta revine în prezent cu un oftat cald. Ochii ei parcă aud în depărtare sunetul soneriei vechi, care anunța recreația. „Pe atunci, copiii se mândreau cu caietele lor, nu cu telefoanele ca acum”, șoptește ea unei audiențe imaginare, în timp ce elevii din sala digitală se concentrează asupra tabletelor. „În caietele mele, fiecare pagină începea cu un efort meticulos de a scrie caligrafic litere perfecte, urmate de o scurtă rugăciune mută ca să nu se întindă cerneala. Colțurile caietelor purtau, uneori, urmele timpurii ale artei elevilor – flori, stele sau inițiale, desenate timid cu pixuri albastre sau roșii”, zâmbește femeia.

Acum, stilourile smart transmit schițe direct în cloud, iar hologramele devin instrumente de învățare. De pe mesele impecabile, lipsesc sugativele și călimările; în schimb, elevii ajustează setările tabletelor sau încarcă dispozitivele wireless. Lumile create de tehnologie sunt uluitoare și deschid perspective nelimitate.

Muzeul copilăriei – un refugiu al memoriei

La Iași, Muzeul Copilăriei în Comunism adună între pereții săi relicve ale unui timp pierdut. O sală de clasă recreată cu grijă aduce laolaltă penare din lemn, stilouri cu pompiță, călimări și caiete dictando. Unii vizitatorii privesc cu ochii umezi aceste mărturii ale trecutului lor, alții cu uimire, fiindu-le greu să priceapă cum un televizor se putea deschide fără telecomandă.

Într-un colț, o sugativă mică și o foaie pătată de cerneală stau ca o mărturie a unei epoci în care scrisul de mână era o artă și fiecare greșeală o lecție despre perseverență. Poate că timpul a trecut peste aceste obiecte, dar pentru cei care le-au folosit, ele sunt mai mult decât amintiri. Sunt legături vii între trecut și prezent, între visurile de atunci și realitățile pe care le trăim acum. Pentru generațiile de atunci, fiecare literă trasată cu grijă însemna mai mult decât o lecție învățată – era o declarație a propriei copilării, o dovadă că, chiar și în vremuri dificile, visele și inocența își găseau mereu locul.

Maura ANGHEL

 

Instrumentele vechi de scris stau uitate în cuferele prăfuite din poduri sau în sertarele uitate ale școlilor vechi. Dar, pentru cei care le-au folosit, ele sunt simboluri ale unei epoci în care bucuria de a învăța și de a crea se măsura în pagini scrise cu grijă și păstrate cu sfințenie.

Poate că timpul a trecut peste penarele din lemn și stilourile cu pompiță, dar amintirea lor rămâne vie. Ele nu sunt doar relicve, ci punți către o lume a copilăriei, în care fiecare semn de cerneală pe hârtie era o mică victorie împotriva trecerii timpului.