Toamna mioarelor. Legendele răscolului

 * pe văile tăcute ale Bucovinei și ale Neamțului, în acel moment când toamna își lasă amprenta aurie peste munți, vine vremea răscolului – coborârea oilor de pe munte, un ritual ce a rămas la fel de viu de-a lungul generațiilor, de la oierii de odinioară până la cei de astăzi * în jurul sărbătorii Sfântului Dumitru, păstorii iau drumul înapoi, împreună cu mioarele lor care au gustat vara verde și liniștea culmilor, aducând cu ei poveștile și truda unui sezon petrecut departe de sat

Sub cerul tot mai posomorât al toamnei târzii, când frunzele încep să-și lase amprenta ruginită pe fiecare potecă, vine vremea răscolului – acel moment unic în care muntele își trimite turma înapoi acasă, iar păstorii par să își ia rămas-bun de la prietenii lor verzi, pădurea și izvoarele cristaline. După ziua Sfântului Dumitru, păstorii coboară pe drumuri vechi, alături de mioarele lor, dar și cu câte o glumă în tolbă, căci călătoria de toamnă e lungă și o bună poveste nu strică nimănui.

Coborârea e o ceremonie în toată regula, o paradă demnă de respectul locuitorilor care ies în pragul caselor, cu privirea nostalgică și căldura primirii, așa cum au făcut și strămoșii lor, de pe vremea când oieritul era legea muntelui. Cei bătrâni privesc turma și-și amintesc de vremuri când ei înșiși purtau cârja de cioban și duceau câinii și mioarele sus, pe plaiurile Neamțului. În acele vremuri, păstorii aveau o noblețe aparte, transmisă parcă de aerul pur al înălțimilor, de cântecele de fluier și de nopțile petrecute sub cerul plin de stele.

Astăzi, oierii încă poartă acea mândrie în priviri, deși vremurile s-au schimbat, iar modernitatea a pătruns chiar și aici, în sălbăticia munților. Unii se sprijină acum pe ATV-uri, alții folosesc câini mai antrenați, dar inima oierului, fie el de odinioară sau de acum, rămâne neschimbată. Drumul de întoarcere este lung, dar fiecare pas este o întoarcere spre casă, spre „vatră”, așa cum spun ei, acolo unde le așteaptă nu doar familia, ci și întreaga comunitate.

La răscrucea drumurilor, copiii satului privesc fascinați parada oilor, fiecare cu clopote legate la gât și lâna strălucind sub soarele obosit al toamnei. „Sunt chiar mai multe decât anul trecut!”, murmură cineva, iar altul îi răspunde râzând: „Așa e, abia încap pe drum, de parcă ar vrea să ia muntele cu ele!”. Iar păstorii răspund cu un zâmbet tăcut, cuprinzând cu privirea fiecare suflet din turmă, ca niște adevărați părinți, căci pentru ei, fiecare oaie are povestea ei, fiecare miel amintirea lui.

Drumul trece pe lângă păduri și poieni care încă păstrează aroma verii, iar din casele gospodarilor se simte miros de must proaspăt și de bucate pregătite cu grijă. Răscolul e mai mult decât o simplă coborâre; e o revedere, o celebrare, o bucurie împărtășită.

Odată ce turma ajunge la adăpost, iar focul se aprinde în vatra casei, oierii se așază cu vechii lor prieteni și povestesc. E un timp al aducerii-aminte, al glumelor de pe munte, dar și al planurilor pentru anul ce vine. Fiecare păstor, fie el din Bucovina sau Neamț, știe că răscolul e un ciclu al reîntregirii, o parte a tradiției care nu moare, chiar dacă zilele au devenit mai agitate, iar drumurile mai complicate.

Iar când liniștea se așterne peste sat, iar turmele sunt în siguranță, răscolul își împlinește rolul său de pod între trecut și prezent. Căci, la finalul fiecărei toamne, de la păstorii de odinioară până la cei de astăzi, coborârea oilor de pe munte rămâne o chemare acasă – acasă, acolo unde și cel mai modern oier își găsește rădăcinile, sub umbrele aceleași tradiții.

Maura ANGHEL