Arta de a trăi fără măști și fără războaie

Sunt oameni care nu vor să audă de „acceptare”. Li se pare un cuvânt moale, de slabi, de resemnați. „Cum adică să accept? Asta înseamnă să cedez, să pierd.” Dar acceptarea nu e nici capitulare, nici lașitate. E mai degrabă o eliberare de povara inutilă a luptei cu ceea ce nu putem schimba.

E ușor să judeci ideea asta dacă n-ai fost cu adevărat la capătul puterilor. Dacă n-ai trăit cu mâinile strânse pe marginea unei realități care refuză să se supună voinței tale. Dacă n-ai pierdut. Dacă n-ai fost trădat. Dacă n-ai fost împins în colțul în care singura cale de a merge mai departe e să spui: „Asta e. Așa e. Și totuși, trăiesc.”

Acceptarea nu e lene. E înțelepciune, mai ales într-o lume în care toți aleargă, compară, trag de ei și de alții, acceptarea pare un lux. Dar e exact invers: e supraviețuire curată. O știu cei care au trecut prin boli și au înțeles că nu totul stă în mâna omului. O știu cei care au crescut copii și au înțeles că nu pot controla tot. O știu bătrânii care, deși și-au pierdut visurile, își duc zilele cu o demnitate tăcută.

Și tot ei – acei oameni simpli, dar drepți – sunt cei care înțeleg că a te împăca cu viața ta nu înseamnă că nu mai vrei nimic, ci că știi ce contează cu adevărat.

Cine nu acceptă se războiește cu toată lumea

Orgoliul ne învață că merităm mai mult. Că lumea ne e datoare. Că viața trebuie să se așeze cum vrem noi. Dar realitatea are alt plan. Și în fiecare zi în care nu acceptăm ce e, ne războim cu toți și cu toate. Cu familia, cu colegii, cu vârsta noastră, cu propriile limite.

Acceptarea nu înseamnă că nu mai ai ambiții. Înseamnă doar că nu te mai sfâșii singur pentru ce nu e sub controlul tău. Nu mai cerți ploaia, nu te mai urăști pentru un eșec, nu mai disprețuiești pe altul pentru că are un alt drum decât al tău.

E greu să acceptăm – pentru că am învățat să ne definim prin luptă

Tinerii sunt învățați că dacă nu reușesc repede, nu sunt buni. Că trebuie să se autodepășească zilnic, să nu piardă „trenul”. Dar nimeni nu le spune că uneori, trenul nu vine. Sau vine altul. Sau ești în gară și tot ce poți face e să aștepți. Iar a accepta asta nu înseamnă că ești slab, ci că ai răbdare cu viața.

Bătrânii, în schimb, obosiți de atâtea așteptări neîmplinite, au renunțat să mai spere. Acceptarea lor seamănă adesea cu resemnarea. Dar poate fi mai mult. Poate fi un mod de a privi trecutul fără rușine și de a trăi prezentul fără povară. Nu mai e despre „ce-ar fi fost dacă”, ci despre „ce bine că am fost, că sunt, că încă pot să mai spun o vorbă bună, să dau un sfat, să beau o cafea cu demnitate.”

Cum ajungem acolo? Întâi prin sinceritate. Acceptarea începe când nu ne mai mințim. Când recunoaștem că ne e greu. Că suntem obosiți. Că nu avem toate răspunsurile. Că n-am fost cei mai buni părinți, cei mai buni angajați, cei mai buni copii, dar am făcut ce-am putut. Că am greșit, dar că merităm o viață care nu se hrănește din vină. Apoi, prin renunțare la comparație. Nu știm prin ce trece celălalt. Nu ne putem măsura cu viața nimănui. Acceptarea se naște când privim mai mult înăuntru și mai puțin în jur.

Și în cele din urmă, prin blândețe. Nu suntem proiecte de reparat, ci oameni de înțeles. A ne accepta nu ne oprește din a deveni mai buni. Ne oferă, însă, un punct stabil de plecare.

De ce merită? Pentru că face pace. Și cine face pace cu sine, face pace cu lumea. Nu mai e nevoie să dovedești mereu ceva. Să te aperi. Să convingi. Poți doar să fii.

Și dacă e ceva ce lumea asta are nevoie acum, nu e mai multă opinie, mai multă grabă sau mai mult control. E mai multă umanitate, care începe cu un simplu: „Așa sunt. Așa e. Și e destul”.

Maura ANGHEL