Povestea ultimului sticlar din Iași. Stăpânul focului

 

În Atelierul mecanic din spatele Universității „Alexandru Ioan Cuza” luminile se aprind pe rând, semn că începe o nouă zi. Imediat ce ușa s-a deschis, o flacără animă spațiul unde meșterul sticlar Romică Robu trebăluiește de zor. Așază sticlăria pe categorii, face planuri de lucru pentru întreaga zi și pentru cele ce vor urma, reglează buteliile care vor alimenta arzătorul din care flăcările ies ca din gura unui balaur, înmuiind sticla ce urmează a fi prelucrată.

De 32 de ani în slujba focului

Romică Robu este ultimul sticlar în activitate din Iași. „Lucrez de la 19 ani, de când am făcut școala. Am fost ucenic, am învățat meserie de la sticlari cu vechime, mi-a plăcut mult. Îmi place și acum”, zâmbește meșterul, în timp ce le răspunde copiilor de la Școala de Vară a Micilor Jurnaliști, aflați în vizită. „Nici nu știam că există un astfel de atelier”, a exclamat Dimitria Croitoriu, „E fascinant”, a spus Adela Obadă. „Nu vă este greu să lucrați toată ziua cu ochii și cu mâinile în foc?”, l-a iscodit și Antonia Ciocoiu, care privea fascinată spre flacăra care supunea cu ușurință bagheta din sticlă.

Cu migală, bagheta a fost transformată, pe rând, într-o floricică roșie, apoi într-un ghiocel. „Nu e muncă ușoară, dar cu pasiune și răbdare o faci. Eu prelucrez sticla, îi caut defectele și le îndepărtez, lucrez la diferite recipiente folosite apoi în laboratoarele de chimie ori de fizică. Cele mai grele lucrări sunt cele pentru laboratoarele de fizica plasmei, necesită multă precizie”, le-a explicat răbdător copiilor Romică Robu. „Cât lucrați într-o zi?”, a întrebat Amalia Juverdeanu, „Aveți multe comenzi?”, a fost curioasă și Maria Cojocaru, la fel ca și Otilia Ghinea. „Sunt multe lucrări de realizat, multe sunt speciale. De fapt, tot ceea ce este aici este special, fiecare proiect fiind unic”, a replicat meșterul, apoi a privit către Daniel Cocheci, care a avut curiozități legate de buteliile mari: „Sunt pentru alimentare, lucrez cu oxigen. Uneori și cu flacără oxiacetilenică, dacă este vorba de cuarț, fiindcă pentru topire este nevoie de o temperatură de 2.000 de grade Celsius”.

În toți anii săi de meserie, Romică Robu a prelucrat peste o tonă de sticlă și a dus la final mult proiecte. O singură părere de rău are, că meseria lui va dispărea fiindcă din urmă nu mai vine nimeni. „E o meserie grea, nu este atractivă pentru tineri. E nevoie de răbdare, de determinare și nu este deloc ușor”, a clătinat din cap Romică Robu, apoi, ca prin farmec, a migălit un pinguin dintr-o altă baghetă de sticlă.

Ce-ar mai fi de spus? Că micuții jurnaliști au fost impresionați de modul în care se prelucrează sticla? Că le-a părut rău când au aflat că meseria este pe cale de dispariție în zona Moldovei? Că sticla este singurul material de pe fața pământului care poate fi reciclat în totalitate? Sau că totul ar fi fost mult mai simplu dacă importurile masive nu ar fi cucerit piața românească, sufocată de produse de calitate îndoielnică și ieftine. Dacă poate am aprecia mai mult produsele românești, cu siguranță unele meserii vechi ar renaște, meșterii s-ar bucura de mai multă apreciere, iar economiilor locale li s-ar da o șansă de creștere.

Maura ANGHEL