Am trăit câteva zile ca în 1999 – fără internet, fără card, fără aplicații. Ce-am descoperit?

Totul a început cu o idee care părea amuzantă la început și aproape imposibilă după câteva ore: să trăiesc o săptămână ca în 1999. Să renunț complet la internet, la carduri bancare, la orice aplicație digitală. Fără Google Maps, fără WhatsApp, fără Spotify, fără social media, fără notificări. Fără tot ce, aparent, înseamnă viață modernă. O pauză radicală de la conectivitate, comoditate și algoritmi.

Primele ore au fost un șoc frontal. Încercam instinctiv să deblochez telefonul, să verific vremea, să caut o adresă pe hartă. Nu mai aveam acces la nimic. Un drum banal prin oraș a devenit o mică aventură, pentru că nu aveam aplicații de orientare. O cafea comandată dimineața s-a lăsat cu un oftat al casierei: „Nu, nu avem POS, dar nu e cazul să vă panicați, mai sunt și altele în zonă”. Doar că eu chiar nu aveam cum să plătesc altfel decât cash. Și atunci mi-am dat seama cât de rar ating banii. Hârtia aceea care părea relicvă a devenit iarăși mijloc de supraviețuire.

Fără internet, am redescoperit ce înseamnă să trăiești într-o bulă mai lentă. Fără răspunsuri instant, fără search. N-am știut ce se întâmplă în lume. N-am putut verifica nimic. Am citit un ziar de hârtie și-am simțit cum se întoarce în mine un soi de răbdare uitată. Am sunat la diverse locuri pentru informații, și-am vorbit cu oameni adevărați, nu cu boți de serviciu. Mi-am programat o vizită medicală notând detalii pe un post-it.

Ritmul era complet altul. Nici mai bun, nici mai rău – doar profund diferit. Când am stat de vorbă cu amica mea nu m-a întrerupt nicio vibrație, nicio alertă. Parcă timpul se dilata. Parcă omul din fața mea chiar conta. Fără distrageri, fără multitasking. Am observat că pot să ascult. Și că pot să mă aud pe mine.

Cea mai neașteptată revelație a fost legată de simțuri. Am mirosit mai intens parfumul unei ploi scurte. Am auzit foșnetul unei pungi în tramvai. Am simțit gustul real al mâncării, fără să o fotografiez înainte. Plictiseala a devenit o punte spre idei noi. Scriam gânduri pe hârtie, cu stiloul, și simțeam cum se limpezesc lucrurile. Încet, dar profund. Fără scroll. Fără refresh.

Când s-a încheiat săptămâna, am deschis telefonul. 87 de notificări. 243 de mailuri. 19 apeluri pierdute. Am avut un moment de vertij. Ca și cum s-ar fi rupt o barieră de liniște. Și m-a izbit imediat: suntem prizonieri ai unei lumi care nu ne mai dă voie să fim absenți.

O săptămână trăită ca în 1999 m-a învățat că tehnologia nu ne-a salvat – doar ne-a împins să alergăm mai repede. Avem mai mult acces, dar mai puțină intimitate. Avem viteză, dar pierdem direcția.

Nu, nu m-aș întoarce definitiv în anii ‘90. Dar cred că ar trebui să ne luăm câte un concediu de tehnologie, măcar din când în când. Să stăm cu ochii în ochii celorlalți, nu în ecrane. Să ne regăsim răbdarea, umorul, spontaneitatea.

Și, ironic sau nu, o să postez acest text pe internet. Dar poate că-l vei citi într-o pauză. Fără grabă. Fără swipe. Poate chiar te va face să închizi telefonul pentru o oră. Sau o zi. Sau, cine știe, pentru o săptămână. Ca-n 1999.

 Clara DIMA