Lecții de curiozitate pentru părinți

Voi știți ce mai face copilul vostru? Sau, în general, ce fac copiii voştri? Cu cine sunt prieteni, unde petrec timpul liber, ce gânduri au, ce planuri nutresc, ce vise au? Aţi vorbit vreodată cu ei despre suferinţele lor în dragoste? Sau ale voastre? Le-aţi explicat că Ben 10 este doar un personaj cu care ne jucăm, nu ne identificăm?

Pare complicat şi poate chiar este pentru părinţii care nici măcar pe ei nu se înţeleg, darămite pe copiii lor. Mulţi dintre adulţi vor spune că toate acestea sunt prostii, că discuţiile nu au sens şi că odrasla trebuie să execute întocmai ce spune părintele, pe principiul „Eu te-am făcut, eu te omor!”. Chiar dacă este greşit, comportamentul lor nu trebuie să fie judecat, dacă plecăm de la premisa că ei îşi doresc tot ce-i mai bun pentru copiii lor. Mult timp, în România nu a existat moda conştientizării emoţiilor, a trăirilor. Emoţia, fie pozitivă sau negativă, era privită ca o slăbiciune – dacă plângi, te râde lumea dacă roşeşti, eşti om slab; dacă îţi arăţi admiraţia sau dragostea pentru cineva, devii vulnerabil. Mai bine te arăţi forţos, stană de piatră, îţi blochezi sufletul ca să pari mereu un om hotărât în ochii celorlalţi. Da, ca să pari, nu ca să fii!

Mulţi părinţi nu sunt atenţi la emoţiile copiilor şi aşa ajung tineri de valoare să fugă de acasă, aşa sfârşesc în droguri sau alcool ori, Doamne fereşte, în ştreang fiindcă viaţa li se pare grea. Dar totuşi ei au marea bucurie de a trăi lângă copiii lor, fericire pe care stranierii o au rareori. Obligaţi de sărăcie să plece în străinătate, ei şi-au lăsat acasă copiii de care, în unele cazuri, nu mai are nimeni grijă. Poate doar profesorii la şcoală, dacă îşi amintesc, ori vreun primar milos, care le adună daruri de Crăciun ori de Paşte. În rest, rudele ar trebui să vadă de sănătatea lor, dar nu este mereu aşa. Sunt localităţi în Moldova unde numărul copiilor lăsaşi de izbelişte este foarte mare. Legislaţia prevede amenzi, dar nimeni nu scoate chitanţierul pe motiv că puştii au rămas singuri acasă. Şi nimeni nu dă amenzi că odraslele stranierilor ajung să dea de belea din motive care de mare mai prosteşti – fie că au anturaj periculos, fie că trăiesc de capul lor, fără nicio normă socială ori morală. În acest timp, societatea urlă că a crescut abandonul şcolar, că adolescenţii fac tot felul de prostii şi că se duce naibii viitorul ţării. Se duce, aşa este!

Ce putem face noi? E clar că în locul mamei sau al tatălui cu greu ar începea o altă persoană, fie ea mătuşă, unchi ori cine ştie ce rudă. Un străin şi mai greu ar fi acceptat drept sfetnic. Poate prieten, în cel mai bun caz. Putem în schimb să fim atenţi şi să ne deschidem inimile ori de câte ori vedem suferinţă în jur. Putem să-i iubim pe oameni aşa cum sunt, să-i acceptăm şi să-i primim în vieţile noastre, chiar dacă unii vor intra cu bocancii. În timp, vor învăţa şi ei să-şi lase spinii la uşa oricărui suflet vor bate şi vor mângâia obrajii pe care altădată i-au pălmuit. I-ar ustura mai puţin palmele. Ca să poată să-şi folosească propria alchimie este nevoie să le spunem că îi putem învăţa reţeta transformării, pe care şi nouă ne-au dat-o cei ce le-au păsat de noi. Oamenii care, la un moment dat, s-au întrebat oare ce mai fac copiii lor sau cât de fericiţi sunt copiii lor.

Maura ANGHEL