Amintiri din comunism. Gusturi uitate și cozi interminabile

 * când privești abundența de mărfuri din timpurile prezente este de greu de crezut că în urmă cu peste 30 de ani mesele românilor aveau un aer auster * singurul ingredient nelipstit era ingeniozitatea * atunci, când magazinele alimentare erau pustii, iar coșurile de cumpărături erau sărăcăcioase, se nășteau rețete simple, uneori improvizate, dar cu gusturi de neuitat * fiecare aliment era o raritate, iar oamenii își exersau răbdarea în lungile cozi pentru carne, lapte, pâine sau portocale, care deveniseră mai degrabă un simbol al sărbătorilor decât un fruct obișnuit

Îți amintești mirosul de parizer proaspăt feliat într-o dimineață rece de iarnă, fumul care se ridica din oalele în care fierbeau bucăți de pește congelat sau clipele când, în sfârșit, după ore de așteptare în frig, te întorceai acasă cu un pachet de margarină sau o sticlă de lapte? Aceste amintiri ne întorc în anii comunismului, într-o Românie unde cozile interminabile erau parte din cotidian, iar portocalele aveau gustul sărbătorilor de iarnă. Această perioadă, atât de provocatoare pentru bunicii și părinții noștri, a lăsat în urma sa nu doar amintiri, ci și gusturi unice, ce poartă încă o încărcătură emoțională puternică.

Parizerul și bucuria simplității

În fiecare dimineață, străzile Iașului erau animate de oameni care se grăbeau să prindă o bucată de parizer, una dintre puținele mezeluri accesibile și disponibile în acele vremuri. Era simplu, ieftin și, în lipsa altor alternative, devenise un fel de delicatesă populară. Printre alimentele de bază ale vremii se număra faimosul parizer, un produs omniprezent în frigiderul fiecărei familii. Deși gustul său nu era tocmai memorabil, era o sursă constantă de proteine. Feliat subțire și servit pe pâine unsă cu margarină, acest mezel ieftin era nelipsit de pe mesele sărace. Copiii îl mâncau în sandvișuri, adesea „îmbunătățit” cu muștar, iar adulții îl transformau, din necesitate, într-un fel principal la cină. Își avea locul și în micul dejun, în salata boeuf sau prăjit în tigaie pentru prânzul din weekend. „Când ajungeai acasă cu parizerul, de multe ori cumpărat în cantități limitate, îl tăiai felii subțiri, aproape ritualic, așezându-l pe pâine cu margarină. Pentru mulți copii, acesta era gustul copilăriei, un gust care astăzi poate părea banal, dar care atunci avea o valoare neprețuită. Eu mai mănânc și astăzi, cu pâine caldă și muștar, îmi amintește de copilărie”, a zâmbit Ioana Vasiliu. Cu toate că nu era un produs care să stârnească nostalgii culinare, parizerul era un simbol al supraviețuirii zilnice, al ingeniozității femeilor care reușeau să hrănească familii întregi cu resurse limitate.

Peștele oceanic, din ape la congelator

Peștele congelat era o constantă în rafturile frigorifice ale magazinelor alimentare. Provenea de obicei din captura din Marea Neagră sau din apele Dunării, dar până ajungea la consumator, își pierdea mult din prospețime. Gospodinele încercau să-l readucă la viață cu diverse sosuri, prăjeli și garnituri, deși textura lui lăsa mult de dorit. În perioada sărbătorilor, peștele era considerat un înlocuitor pentru carne, care era greu de găsit. În posturile religioase, devenea aproape singura alternativă de proteine.

Margarina, untul săracilor

Margarina era cel mai des întâlnită în borcanele mari, albicioase, cu un gust greu de descris. În absența untului, devenea un ingredient-cheie în prepararea prăjiturilor de casă, a sandwichurilor și chiar a unor feluri principale. Femeile gospodine o foloseau ca bază pentru orice, de la creme de prăjituri până la untura în care prăjeau ouăle sau parizerul. Puțini și-ar mai dori să reguste margarina de atunci, dar face parte din moștenirea culinară a unei perioade în care orice sursă de grăsime era prețuită.

Carnea la conservă chinezească, un deliciu rar

O amintire emblematică a perioadei comuniste este conserva de carne chinezească. Deși venea dintr-o țară îndepărtată, era una dintre puținele surse de carne disponibile. Conserva avea un gust metalic și un miros puternic, dar, pentru românii lipsiți de alternative, era o adevărată binecuvântare. Folosită în tocănițe, supe sau pur și simplu încălzită pe aragaz, conserva era păstrată cu grijă și consumată cu moderație.

Cozi la carne și lapte, ritualul cumpărăturilor

O altă imagine iconică a vremii comuniste erau cozile. La orice oră din zi, în fața magazinelor alimentare se formau cozi lungi de oameni care sperau să prindă măcar o bucată de carne, lapte sau unt. Odată ajuns în magazin, erai întâmpinat de rafturi goale și de stive de conserve și borcane care nu atrăgeau pe nimeni. Dar, de fiecare dată când apărea marfă „de calitate,” vestea circula rapid, iar oamenii se așezau la coadă ore întregi, de multe ori fără garanția că vor pleca acasă cu ceea ce și-au dorit. „Obiceiul a rămas și astăzi, printre vârstnici. Îi văd deseori cum se așează la diferite rânduri și aproape că întreabă – Aici ce se dă?”, a râs Ioana Vasiliu.

Portocalele, miracolul de Crăciun

Poate cel mai puternic simbol al sărăciei alimentare din acea perioadă rămâne portocala. Acest fruct exotic ajungea pe mesele românilor doar o dată pe an, în preajma Crăciunului. Copiii visau la portocale și le considerau un deliciu suprem. În zilele de sărbătoare, casele erau pline de mirosul proaspăt al cojilor de portocale, iar fiecare felie era savurată cu grijă. Adulții foloseau coaja în prăjituri și o păstrau pentru mult timp, ca pe un suvenir al vremurilor mai bune.

Întoarcerea la gusturile de altădată

Privind înapoi la gusturile și obiceiurile alimentare din comunism, mulți își amintesc de simplitatea și creativitatea care caracterizau acele vremuri. Lipsurile constante au modelat o generație de gospodine care știau să facă magie cu resurse limitate. Deși astăzi avem acces la o abundență de produse, amintirile acelor vremuri ne arată cât de valoroasă este fiecare masă și ne învață să prețuim bucuriile mici și rare, precum o portocală de Crăciun.

Aceste gusturi, deși nu sunt cele mai rafinate, rămân o parte din identitatea culinară a unei generații care a crescut sub semnul lipsurilor, dar și al solidarității și al speranței că, într-o zi, lucrurile se vor schimba. Și s-au schimbat, chiar dacă nu în foarte bine, cele mai multe alimente fiind procesate foarte mult și pline de „chimicale”…

Maura ANGHEL