Strălucirea Crăciunului la Iași. Povestea primului brad împodobit în casa lui Mihail Kogălniceanu

  

Obiceiurile şi datinile de Crăciun erau respectate şi reprezentau un prilej de mare sărbătoare pentru ieşeni * din Ajun, de cum se însera, colindele se auzeau în fiecare colţ de mahala, într-un refren perpetuu de „Florile dalbe” sau „Velerim şi Veler Doamne” * conform tradiţiei, colindătorii primeau un colac făcut din grâu curat, numit colindeț, nuci, mere sau alte produse tradiţionale

Într-o seară de iarnă cu totul specială, când aerul Iașului era tăiat de ger, iar străzile luminate doar de felinare pâlpâitoare și reflexele zăpezii, s-a petrecut un moment ce avea să devină legendă în istoria tradițiilor orașului. În casa lui Mihail Kogălniceanu, personalitate marcantă a Moldovei, a fost aprins, pentru prima dată pe aceste meleaguri, un pom de Crăciun. Evenimentul, întâmplat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a adunat oaspeți de seamă, intelectuali, boieri, negustori și artiști, cu toții dornici să vadă această minunăție occidentală care începea, timid, să se insinueze în obiceiurile locale.

Pe atunci, Iașul era încărcat de o atmosferă a rafinamentului cultural. La intersecția marilor drumuri comerciale și intelectuale, orașul trăia o efervescență a ideilor și a schimburilor de modă și moravuri. În centrul acestei cruciade a modernității, în salonul generos al casei Kogălniceanu, în care altădată se purtau dezbateri aprinse despre reforme, emancipare națională și identitate culturală, s-a înălțat în acea iarnă o siluetă verde, impunătoare și încă străină ochilor moldoveni: un brad împodobit.

Lumânările, prinse cu grijă în suporturi delicate de alamă și sticlă, au fost aprinse cu emoție și solemnitate, transformând bradul într-un torent de scânteieri, umbre jucăușe și reflexii calde. Fulgii de zăpadă de afară se contopeau cu lumina din interior, iar casele vecine, privite prin ferestrele largi, păreau teatre tăcute ale unui eveniment intim și totuși istoric. Oaspeții, elegant îmbrăcați în catifele grele, mătasuri și brocarturi, făceau cerc în jurul pomului, sorbind din priviri farmecul unei tradiții alogene care le pătrundea în suflet.

Pe crengile bradului, podoabe rare și rafinate - mărgele colorate, panglici din catifea roșie și verde, funde aurii și mici figurine meșteșugite de artiști străini - dădeau pomului un aspect feeric. Aroma de rășină se amesteca subtil cu aburul vinului fiert și cu parfumul ceaiurilor aromate, servite oaspeților la măsuțe din lemn sculptat. În surdină, câteva voci de tineri studioși murmurau colinde vechi, care până atunci se cântaseră lângă sobă, la gura focului, fără vreun fast special. Acum, însă, cântecele dobândeau o rezonanță nouă, vibrând în jurul acestui simbol al sărbătorii de iarnă.

Un moment plin de noblețe și promisiune

Mulți dintre cei prezenți își aruncau privirile către Kogălniceanu, căutându-i aprobarea, dorind să afle dacă această noutate va fi încurajată în anii ce vor veni. Acesta, cu chipul luminat de flăcările lumânărilor, avea un aer meditativ. În fața acestei imagini occidentale, grefate peste identitatea moldovenească, el părea să vadă un viitor în care poporul român va îmbrățișa cu discernământ tot ce este frumos, util și demn de a fi transmis mai departe. Bradul de Crăciun era, în fond, mai mult decât un element decorativ: era un semn al progresului, al amestecului fertil dintre vechi și nou, al capacității de a asimila fără a pierde esența.

În jurul mesei, invitații discutau în șoaptă despre semnificația acestui pom. Unii spuneau că e o modă nemțească, un moft trecător. Alții, mai entuziaști, îl considerau o nouă tradiție ce ar putea, în timp, să se așeze temeinic în sufletul comunității. Impresia generală era însă una de încântare: copiii, cu obrajii rumeniți de emoție, râdeau fericiți și atingeau cu vârful degetelor nestematele fragile atârnate de crengi, iar adulții se simțeau părtași la o mică revoluție a spiritului Crăciunului.

Dincolo de aceste reacții, momentul rămânea încărcat de noblețe și promisiune. Jurnaliștii locali, puținii reporteri ai vremii, se grăbeau să prindă în note grăbite impresiile invitaților, pentru ca, a doua zi, să dea de veste în oraș și poate chiar în toată țara că, iată, în casa lui Mihail Kogălniceanu, la Iași, s-a aprins primul brad de Crăciun. Fiecare cuvânt rostit, fiecare licăr al lumânărilor, fiecare umbră dansând pe pereții încăperii avea să capete un sens simbolic, semănând sămânța unei obiceiuri care va prinde rădăcini adânci în pământul românesc.

Astfel, în liniștea nopții de iarnă și în dulcele parfum al spiritualității moldovenești, se năștea o nouă tradiție. De atunci, an după an, în prag de sărbătoare, lumina blândă a pomului de Crăciun avea să reînvie în sufletele ieșenilor – și ale tuturor românilor – un sentiment de bucurie, speranță și comuniune.

Maura ANGHEL

 

În ziua de Crăciun, străzile erau cutreierate de Irozi, Stele, Luceferi, Capre, Urşi, precum şi de tradiţionala Ladă de păpuşi. În casele boiereşti sau ale negustorilor avuţi, tradiţia împodobirii pomilor de Crăciun (apărută din a doua jumătate a secolului al XIX-lea) era prilej de serbare a copiilor şi loc unde se împărţeau darurile. La Iași, primul brad a fost semnalat în casa lui Mihail Kogălniceanu.

 

 

În reşedinţa familiei Roznovanu exista şi o capelă unde în fiecare an se ţineau slujbe de Crăciun… Familia Roznovanu obişnuia să pună un brad mare în casă şi un altul şi mai mare în curtea din faţă şi îi încărcau de daruri. În palat erau invitaţi musafirii simandicoşi, dar copiii sărmani, cărora li se acorda o mare atenţie, nu erau nici ei uitaţi. În seara de Ajun, luminile scăldau Uliţa Mitropoliei.

În hora Crăciunului şi a Sfântului Vasile se prindeau cu nostalgia copilăriei şi dughengii (negustorii), confisierii (cofetarii) şi locantierii (cârciumarii), participând la „Concursul vitrinelor de Crăciun”, îmbrăcând localurile în podoabe strălucitoare şi colorând cu turtă dulce, zahăr, ciocolată, pistil, alviţă şi delicatese vitrinele magazinelor de pe Ulița Sârbească, Ulița Goliei sau Ulița Mare.

 

În perioada sărbătorilor şi a iernii apăruse o nouă atracţie printre ieşeni şi anume patinajul. Arhitectul Iulius Reinecke, în iarna anului 1879, a înființat pe strada Dancu (Nemțească), lângă Teatrul Național, un patinoar în ograda lui Teodor Balasan, directorul Ziarului „Curierul”. Aici erau și concerte de muzică militară. Mai înainte, în 1871 existase un patinoar în preajma gării, înființat de funcționarii austrieci de la calea ferată Viena – Pașcani – Iași. În 1881, Reinicke a mutat patinoarul lângă casa sa din Copou. Cele mai aşteptate evenimente erau petrecerile şi balurile. La Iaşi organizau asemenea petreceri familiile Rosetti, Roznovanu, Cantacuzino, Mavrocordat, Catargiu, Paşcanu, adică elita boierimii orașului.