11 Februarie 1866, ziua în care Alexandru Ioan Cuza era obligat să abdice

Astăzi se împlinesc 154 de ani de când Alexandru Ioan Cuza era obligat să abide de pe tronul României în 1866.

Data de 11 Februarie (23 pe stilul nou) este una care este consemnată în istoria României

O parte din elita politică a acelor vremuri, creată în baza Unirii celor două mari principate românești, Țara Românescă (Muntenia) și Moldova, considera că reformele în stil occidental ale lui Cuza veneau mult prea repede. Unii dintre marii bogați ai țării, cei care dețineau terenuri se temeau de faptul că vor fi desproprietăriți de către țărani, fapt care i-a întors pe conservatori împotriva lui Cuza. Exista conturată ideea, încă din 1859, că, adevărata suveranitate, cea față de Imperiul Otoman, se poate obține doar sub conducerea unui principe străin.

În 1864, Cuza a dat o lovitură de stat prin care a impus un regim autoritar, fapt care a dus și la îndepărtarea și a liberalilor de el.

Astfel se va decide formarea unei coaliții din tabere total opuse între conservatori și liberalii radicali, alături de complicitatea unor comandanți ai unor mari unități militare, ceea ce istoriografia numește Monstruoasa Coaliție. Mihail Kogălniceanu, reprezentantul laturii liberale ”centriste” i-a rămas fidel lui Cuza.

În noaptea de 10 spre 11 (pe stil vechi), un grup de ofițeri cu armele în mâini au pătruns în castel și l-au silit pe Cuza să abdice. Acesta se afla în camera amantei sale, Maria Obrenovici. Ulterior acestei siliri, domnitorul a fost obligat să se îmbrace în haine cetățenești și a fost scos din palat, între două rânduri de soldați, care au fost obligați să stea cu spatele pentru a nu îl vedea pe Cuza.

De subliniat faptul că Alexandru Ioan Cuza în momentul în care a fost ales domnitor a jurat în baza unui acord că după 7 ani de domnie va abdica pentru a lăsa tronul unui prinț străin, acord pe care a refuzat să îl mai respecte, fapt care a cântărit la decizia îndepărtării sale.

După acestă conspirație lui Cuza i-a fost permis să plece în exil la Paris, Viena și Heidelberg (Germania). La 7 ani, Alexandru Cuza a murit, în anul 1873, în exil la vârsta de 53 de ani, în Germania.

În urma abdicării, s-a format și a condus o Locotenență Domnească. Cei trei membri ai acestei Locotenențe erau Lascăr Catargu, reprezentant al Moldovei și al conservatorilor, generalul Nicolae Golescu, reprezentant al Țării Românești și al liberarilor și colonelul Nicolae Haralambie, reprezentant al armatei.