Cadru medical întors în Brăila după 17 ani în spitale italiene de top. „Aici avem meteahna «profesor doctor», acolo, marii medici sunt oameni normali”

Laurențiu Codescu, asistent medical de terapie intensivă, a revenit în Brăila natală, după 17 ani lucrați în spitale de top italiene. Își dorește să-și folosească experiența de acolo ca să redea respectul profesiei sale, despre care crede că nu are o imagine bună la noi.

Anul 1989 este pentru Laurențiu Codescu nu doar anul libertății, ci și cel în care a început să lucreze ca asistent medical. Terminase liceul sanitar și apoi a urmat un stagiu de practică în spital, pe toate secțiile și specializările, ca să capete experiență. „Cam cum fac medicii rezidențiatul, dar la o scară mai redusă, bineînțeles”, descrie astăzi acea perioadă bărbatul.

Își alesese profesia împins de mama sa. În cartierul Radu Negru din Brăila i se spunea „mama Coca” și la ea venea oricine avea o problemă. „Mama a fost o altă definiție a empatiei”, spune Laurențiu Codescu azi, la 52 de ani. Crede că empatia este o calitate extrem de importantă a asistenței medicale. Avea să i se sedimenteze mai mult această credință după 2001, când a ajuns să lucreze într-o clinică de recuperare din Italia.

Plecarea în Italia în anii 2000, „un salt în necunoscut”

După stagiul de pregătire din anii 1990, Laurențiu Codescu s-a angajat în sistemul penitenciar, la centrul de minori de la Tichilești. „Era un mediu destul de violent, te întâlneai cu situații neprevăzute în fiecare zi”. Dar își dorea altceva, mai mult și lumea începea să se deschidă, românii deja se ridicau pe vârfuri să se uite peste granițe.

Veneau din când în când echipe de recrutare din afară care te treceau printr-o serie de probe. „Eram vreo sută de candidați din care echipa italiană a ales 10”, își amintește asistentul medical. Au urmat câteva luni în care și-a pregătit documentele și pe 10 decembrie 2001 ateriza pe aeroportul din Ancona.

Prima lui ieșire din țară, primul zbor cu avionul din care nu-și amintește nimic, prima dată când pleca de lângă soție. „Un salt în necunoscut”, îl descrie azi. Are însă clar în minte senzațiile care l-au inundat imediat după aterizare: aer moale și cald cum nu mai simțise în decembrie, mirosul sărat al Mării Adriatice amestecat cu parfum de flori, durerea despărțirii de casă și încântarea noului deopotrivă.

„Ne-am reeducat în Italia”

„Aveam cu mine un bagaj destul de mare, dar încet-încet am început să pierd din ce adusesem cu mine și obiceiuri noi luau locul vechilor deprinderi”, avea să scrie despre acel moment. Îi place să pună pe hârtie ce simte și trăiește, l-a ajutat și în pandemia recentă de Covid-19.

„Bagajul” despre care a povestit Laurențiu erau mentalitățile din societatea românească, abia dezmeticită după comunism, adunate stivă, ca hainele dintr-un troller. „Mie îmi place să spun că și eu, și soția, care este tot asistentă medicală și care m-a urmat după aproape doi ani de la plecarea mea, ne-am reeducat în Italia. Am lăsat deoparte tot ce aveam din educația noastră, din Gulagul nostru și am încercat să ne schimbăm.”

„Era cu totul altceva. Și respectul față de colegi, față de pacient, grija, atașamentul față de meserie, totul era diferit. Și totul se făcea cu naturalețe, simplu, nu trebuia să faci eforturi. A fost exact un proces de reînnoire”, continuă asistentul medical.

„În situații extreme, reacționăm toți la fel, indiferent de limbă”

Timp de 13 ani, din 2001 până în 2014, a lucrat într-un mediu multicultural, cu peruvieni, polonezi, bulgari și, bineînțeles, cu italieni. „Fiecare vine cu bagajul lui cultural, fiecare încearcă să-și păstreze o parte din identitatea proprie. În profesia noastră avem un numitor comun, pacientul. Am învățat că în situații extreme sau de urgență, reacționăm toți la fel. Ne putem uni eforturile indiferent de limbă. Există un limbaj comun – empatia”, spune bărbatul.

Se făcea schimb de sarmale contra colțunași polonezi, prăjituri cu cartofi peruviene și paste italienești. O experiență pentru care brăileanul se consideră norocos.

Mai mult, spune că a crescut profesional. A putut să lucreze cu cele mai înalte tehnologii și să învețe de la cei mai buni.

„Noi suferim de meteahna «profesor doctor»”

A lucrat în mai multe spitale din Italia, cu somități ale lumii medicale, la diferite spitale de top din Milano. Cu Guido Torzili, om de știință și un foarte cunoscut chirurg specializat pe tumori hepatice, a stat în sala de operație și 17 ore legate. „Am făcut atunci o intervenție pentru rezecția a 47 de tumori ale ficatului”, povestește asistentul medical.

Și explică: „Marii doctori cu care am lucrat sunt oameni și sunt persoane normale. Da, noi suferim de meteahna «profesor doctor», există un clasism (discriminare pe bază de clasă socială – n.r.) în România, ăsta e adevărul. Eu cred însă că atitudinea pornește din toate părțile: și din partea medicului, dar și a pacienților, a asistenților medicali sau a altor categorii de personal.”

„Nu există să se dea bani. Se poate oferi o sticlă de vin bun”