Tradiții ortodoxe de Crăciun: înainte dura 12 zile / Ce ritual simpatizat astăzi a rămas neschimbat de mii de ani

 Inițial depășit ca relevanță în comunitate de alte sărbători, Crăciunul și-a modificat forma, din lumea ortodoxă medievală și până astăzi.

Crăciunul nu a fost considerat o sărbătoare majoră a creștinătății decât relativ târziu. În Bizanț, ca etalon al ritului ortodox, mult mai importante erau considerate sărbători ca Paștele, Vinerea Mare, Adormirea Maicii Domnului sau Boboteaza.  

 

 

Iar Moș Crăciun nu exista, personajul ubicuu de astăzi fiind o invenție apuseană din secolul al XVIII-lea. Cadourile oferite copiilor, ca un exemplu, în lumea bizantină, se ofereau în ziua de Sf. Vasile (1 ianuarie), în timp ce în Occident se ofereau în ziua de Bobotează, ca trimitere la cadourile celor trei magi. 

Crăciunul în lumea bizantină era văzut, mai degrabă, ca începutul a 12 zile de sărbătoare, și ziua în care se încheia postul de 40 de zile ținut cu această ocazie. Nici măcar nașterea lui Iisus nu era celebrată la 25 decembrie, ci în data de 7 ianuarie ( 6 ianuarie în Armenia). 

Papa care a dat Crăciunului întâietate

Schimbarea a venit odată cu împăratul bizantin Iustinian I, în secolul al V-lea. Iustinian, cunscut drept și Iustinian cel Mare, a decretat ziua de 25 decembrie ca zi oficială a nașterii lui Iisus, după modelul oferit de Papa Iulius I cu aproape un secol mai devreme. 

Poate singura tradiție care s-a păstrat neschimbată din perioada de început a creștinismului, ba chiar de dinaintea ei, este cea a colindelor, kalanta, în limba greacă, o adaptare a termenului latin de „calendae”/primele zile ale lunii. 

Copiii din perioada care precede creștinismul se adunau și îl celebrau pe Dionisos în primele zile ale lunii Anthesteria, luna februarie. Cei mici mergeau din casă în casă și cântau.  Purtau ramuri de măslin sau frunze de laur, iar lumea le dădea mici atenții (dulciuri, fructe sau monede). Ulterior, practica aceasta a fost adoptată de bizatini și trecută în registru creștin.

Crăciunul în lumea ortodoxă medievală

O relatare din acele vremuri cu privire la cum era sărbătorit Crăciunul a fost lăsată de Liuptrand din Cremona, un diplomat longobard, episcop de Cremona, care a întreprins de-a lungul vieții sale mai multe călătorii în scop diplomatic la Constantinopol.

În una dintre aceste călătorii, efectuată în anul 949, Liuptrand descrie modul în care erau celebrate cele 12 zile de sărbătoare asociate Crăciunului. Episcopul menționează că împăratul Constantin al VII-lea Porfirogenetul își invita cei mai apropiați prieteni într-un palat numit Decanneacubita (Casa celor 19 canapele), acolo unde toți cei prezenți se ospătau în timp ce stăteau întinși, după moda romană.

Liutprand sublinia luxul etalat la curtea imperială cu această ocazie, și se declara măgulit de faptul că fusese purtat în sala de ospețe pe umerii eunucilor. 

Vesela era din aur, relata diplomatul, și adăuga faptul că acestea erau singurele zile în care prizonierilor musulmani li se permitea să stea la mese alături de creștini, și să fie tratați ca egali ai acestora (cu mențiunea că lor, din motive religioase, nu li se oferea niciodată carne de porc).

Episcopul longobard nu face însă nicio mențiune clară despre ce anume se consuma la astfel de ospețe, o relatare de acest gen fiind considerată o lipsă de politețe. De altfel, Liutprand nu subliniază decât o singură dată ceea ce i-a fost servit la masă, dar o face într-un alt context, și cu ocazia unei alte călătorii. 

Nu i-a plăcut retsina

Se întâmpla în anul 968, atunci când împărat bizatin devenise Nicefor al II-lea Focas, iar Liutprand se arăta extrem de nemulțumit față de modul în care fusese tratat, ba chiar umilit. El relata în scrierile sale că fusese servit cu carne de capră, stropită din belșug cu sos garum (sos din pește fermentat), în timp ce băutura servită era faimosul vin retsina, vin ieftin, pe care Liutprand l-a catalogat ca fiind imposibil de băut.

În schimb, revenind la sărbătoare Crăciunului, sunt menționate cursele de care, pariurile aferente, saltimbancii, mesele copioase, darurile făcute de împărat curtenilor, precum și atmosfera ca de carnaval care însoțea cele 12 zile dintre Crăciun și Bobotează.

Crăciunul medieval românesc

Deși rare, mențiunile cu privire la modul în care era sărbătorit Crăciunul în perioada medievală a Țărilor Române, denotă un tipar de inspirație bizantină. Franco Sivori, secretar al domnitorului Petru Cercel sau Anton-Maria Del Chiaro Fiorentino, secretar al lui Constantin Brâncoveanu, relatau modul în care sărbătorea capetele încoronate Crăciunul în Țările Române.

La fel ca în lumea bizantină, domnitorii, alături de boieri, participau la vânători fastuoase, apoi la ospețe în care se etala luxul, își ofereau cadouri unii altora și, nu în ultimul rând, se consumau cantități uriașe de vin. Atunci apar și primele relatări despre plăcintele cu răvașe sau galbeni ascunși în ele, precum și cozonacii care, ca un exemplu, erau serviți la încheierea ospețelor. 

Un document medieval de la finalul secolului al XVI-lea, deși sărac în informații pe tema Crăciunului, spune că Mihai Viteazul a petrecut Crăciunul și finalul de an 1596 la Alba Iulia, acolo unde a participat la mai multe banchete și serbări. Ulterior, la 1600, își Mihai Viteazul își petrecea din nou Crăciunul în Cetatea Bălgradului (Alba Iulia), acolo unde se consemnează faptul că a participat la slujbele religioase din clădirea Mitropoliei Ortodoxe.

Săptămâna în care țăranii își permiteau să mănânce carne

În ceea ce privește oamenii de rând, puținele mențiuni ale vremii sunt contradictorii. Dacă unele surse indică faptul că țăranii sacrificau, cu precădere, un porc, în preajma Crăciunului, altele susțin că, mai degrabă, animalele de talie mare (porci, vite) erau vândute și luau calea Poloniei sau a Ungariei.

Astfel, oamenii simpli preferau adesea să sacrifice o pasăre din propria ogradă, uneori o oaie sau o capră, și să organizeze o masă de Crăciun diferită față de ceea ce se consuma uzual. 

După circa o săptămână, țăranii se întorceau la mesele de zi cu zi, adică la mămăligă sau terciuri, la ceapă, usturoi sau chisăliță (o fiertură de știr sau lobodă, la care uneori se adăugau fructe).

Faptul că țăranii aveau o alimentație precară, nu doar în Țările Române, ci mai peste tot, este dovedit de miturile vremii, în care carnea, cârnații sau grăsimea se regăseau în visele nevoiașilor.