„Caprele oraşului săltau fericite pe trotuare…”

Taciturnul, zgârcitul la vorbă Emil Brumaru are ceea ce-aş numi vocaţia confesiunii dublată de un mare talent epistolar, pe care puţini scriitori români îl au. Eminescu însuşi nu e nici pe departe un campion al genului. Comparativ cu alte culturi, a spus-o şi G. Călinescu, a noastră este săracă din acest punct de vedere. Are dreptate Emil Brumaru, deşi mi se pare prea sever, când îi scrie lui Florin Mugur: „Dar să ne gândim bine, avem noi vreo corespondenţă zguduitoare în literatura română? S-ar putea să-mi scape, dar parcă nu e. Vezi şi tu, am început să-mi caut predecesori”. Cele care sunt – a lui Alecsandri sau ale altora – sunt redactate în franceză şi „cad în afara literaturii române. Mi se pare o ciudată lipsă de patriotism din partea lor. Scrisorile traduse nu mai au haz! Şi apoi, eu le citesc ca să gust limba română, nu franceză!”. Pentru Brumaru, genul epistolar e deopotrivă iniţiatic şi întemeietor: „Adevărul e că de când îţi scriu zilnic, mă simt scriitor profesionist!”- îi declară el aceluiaşi Florin Mugur într-una din epistole. Iar în alta îi mărturiseşte că nu-l interesează să scrie jurnal, „ci o corespondenţă îmi trebuie mie”, fiindcă aceasta nu numai că-l incită, îl scoate din muţenie, dar „e şi mai afectivă”.
Există mărturisiri decente, pudice, şoptite, care îl pot stânjeni pe confident sau cel mult îl pot lăsa indiferent. Sunt şi confesiuni nu doar sincere, ci fruste, de tot libere ca limbaj şi conţinut, dar care tulbură profund sensibilitatea şi spiritul, precum cele ale lui Emil Brumaru. Fireşte, asta şi pentru că, remarcă şi Livius Ciocârlie în prefaţa volumului, scrisorile acestui mare poet sunt şi literatură – „o literatură omoloagă celei din poeme, îndatorată aceleiaşi poetici”. O literatură, aş adăuga, uneori suprarealistă, deopotrivă omoloagă celei lirice şi complementară acesteia. Un exemplu: „După cum ştii, în Gogol, unui personaj îi dispare nasul. Tot aşa, într-o bună zi, Reparatei îi dispar cei trei sâni. Se întâlneşte (tot ca în Gogol) cu ei pe stradă, să zicem, pe Cuza Vodă, cam pe lângă Poşta centrală. Uneori cu toţi trei deodată, formând un colier cărnos, senzual, în aerul pur. Alteori, cu fiecare în parte, bine sfârcuit, rotund, apetisant. Mai rar, cam în zilele cu număr par, cu câte doi, al treilea venind totuşi din urmă, la mare distanţă. Scandal în urbea noastră. Cei trei sâni continuă să-şi facă apariţia prin cofetării, cinematografe, magazine cu aparate electrice, la policlinică etc.”
Este multă poezie în corespondenţa lui Brumaru. Tentaţia de a cita e irepresibilă: „Azi-dimineaţă am scoborât din «fortăreaţă» ca să cumpăr un kilogram de castraveţi muraţi. Caprele oraşului săltau fericite pe trotuare, de neîmblânzit. La cafenea, la doamna Cosmos, o coadă enormă. Am renunţat, mai am câteva butoiaşe pline, de rezervă, puse bine în peşteră. La farmacie am căutat ulei de urs polar pentru uns încheieturile mele bătrâne, dar nu am găsit. La librărie, nimic. La anticariat, nimic. Întorcându-mă spre «fortăreaţă», am observat o capră foarte încercănată care s-a uitat adânc în ochii mei de mare izolat şi-a sărit mai departe, parcă îmbietor, spre barul de la Continental”.
Scrisorile lui Emil Brumaru sunt, neîndoios, ale unui „mare izolat”, ale unui singuratic. O singurătate ameliorată însă de o neclintită solidaritate cu scriitorii, cu artiştii şi cu marile personaje ale literaturii. Poetul e bântuit de ceea ce Valery Larbaud numea „viciul nepedepsit al lecturii”. Pentru el, lectura e rugăciune, dar, cred, şi un spaţiu de refugiu, securizant, un mod de a rezista spaimei de boală, de bătrâneţe şi de moarte, de a supravieţui chiar şi atunci când, cu o frumoasă metaforă a sa – „Cerul e închis pentru inventar”.
Constantin Coroiu