Cuvântul care (ne) unește

Vasile Bănescu avea un stil care făcea rău imaginii și liniștii Bisericii. Nu ajunge a fi doar intelectual, trebuie să ai și cumpătarea cuvântului.

Raportarea față de greșeala fratelui are altă rânduială în biserică, algoritmul abordat de purtătorul de cuvânt era mai degrabă progresist. De unde și aprecierea sa chiar de către cei ce ar fi dorit Biserica undeva la marginea societății. A început bine, dar derapajele ulterioare au creat falii și tulburare. Poate fi o voce la Dilema, Republica sau Digi24, este un intelectual autentic.

Pe de altă parte însă, ca purtător de cuvânt al Patriarhiei, a făcut mai multe greșeli impardonabile. În primul rând raportarea la ierarhi era ruptă de contextul eclezial, fără respectul și cordialitatea filială. Chiar dacă un episcop greșește, nu cred că metoda de atenționare poate fi pe frecvența comunicatelor acide de până acum, care fac mai mult rău bisericii decât greșeala în sine. Este părerea mea.

De asemenea abuzul de neologisme a dus uneori la o inadecvare a comunicării, departe de ceea ce ar fi trebuit să fie un cuvânt ortodox asupra actualității din viața cetății. Părea mai degrabă o retorică destinată unor anumite urechi fine, mulți nu se regăseau deplin în voltele stilistice, întrebându-se care era de fapt ideea.

A mai fost comunicarea din pandemie, când certificatele, măștile, presiunile pentru vac cinare au creat pentru creștini crize existențiale. Era nevoie de mai multă empatie, de mai multă atitudine critică asupra unui sistem coercitiv, unidirecțional. Din păcate impresia a fost că mesajul comunicării susține sau ignoră mai degrabă realitatea.

Am colaborat cu părintele Stoica, responsabil pe comunicare înainte de domnul Vasile Bănescu. Pot spune că era o comunicare poate mai puțin vie, dar mult mai prudentă din perspectiva duhovniciei. De aceea și mai longevivă.

Avem nevoie de cuvinte care să lase totdeauna deschisă o ușă spre pace, să unească și construiască punți în comunitatea eclezială.