Daca nu puteti vedea filmul, cititi cronica lui Cornel Nistorescu.Calea Laptelui

Dimensiune font:

| 24-10-2023 15:35

Pentru prima oară în viață, am văzut trei oieri adevărați chemați de spectatori pe o scenă de teatru.

Minunea s-a petrecut la Astra Film Festival, Ediția 2023 de la Sibiu. Nici unul dintre marii actori români n-ar fi putut juca atît de spectaculos și de convingător rolurile de ciobani așa cum le-au interpretat ei. Pătru, Maria și fiul lor Petrică au avut norocul să fi fost aleși pentru un film etnografic despre oierit. Și au jucat halucinant de frumos într-un cine-verite care nu s-a mai făcut și nu cred că se va mai face. Într-o perioadă în care nu se mai uită nimeni la ciobani, în care oieritul este disprețuit (în ciuda înfloririi sale incredibile din ultimele două decenii), lumea din care s-au născut Miorița și Baltagul a revenit și pe scenă grație unui documentar excepțional semnat de Dumitru Burdală. Filmul prilejuiește unul dintre cele mai convingătoare demersuri cinematografice despre oieri și turmele lor.

El se numește „Calea Laptelui” și fixează pe peliculă pentru generațiile viitoare, pentru orășenii căzuți din Lună direct în apartamente, pentru cei care n-au idee cum fată o oaie și o vacă, pentru cei care n-au organ de citit despre rădăcinile poporului român, pentru toți aceștia Dumitru Budrală a muncit ani și ani, aproape zece, ca să surprindă imagini și obiceiuri ale unei lumii care merită să fie respectată și iubită.

Pentru prima dată în viața mea am rămas mut în fața imaginilor dintr-o lume din care mă și trag și pe care o cunosc cu vîrf și îndesat. Am trăit momente în care obiectivul camerei de filmat mi-a lăsat impresia că poate vedea mai adînc și mai expresiv decît ochiul și gîndul omenesc.

Documentarul începe cu Calea Lactee deasupra tuturor, magică și nedescifrată pentru muritorul de rînd, și descrie „Calea Laptelui” pe undeva pe jos, prin țara noastră, pe drumul blestemat al ciobanilor printre greutăți și pericole, printre boli, sălbăticiuni și prin roțile vrăjite și imperceptibile ale anotimpurilor. Drumul ciobanilor cu turmelele lor este metaforă, dar și istorie, economie, dar și blestem. Drumul ciobanilor pe pămînt, între cîmpie și vîrful de munte este o cale a suferinței, dar și cel mai spectaculos mod de conviețuire a omului cu natura. Nici o ființă din univers nu și-a putut cîștiga atît de frumos dreptul la o conviețuire egală cu Ea. Și, cu atît mai mult, să o bată la trăiri metafizice.

Filmul despre viața unei familii de ciobani în transhumanță este un mare pariu etnografic, izbutit pe deplin, de o duritate cumplită, dar și de o nemărginită duioșie. Povești de dragoste, povești de oierit trăite pe viu în fața teleobiectivului, vise de copil și tristeți de bărbat, lupta cu ursul și cu lupul, cu semenii proști și nemernici, toate se înșiră pe un drum care începe și se întoarce acasă spre a începe iar, cu alți miei, cu oi care mai îmbătrînesc, cu măgari și cîini, cu copii care devin bărbați, săptămîni și luni, cu alte întîmplări, cînd mai vesele, cînd mai triste, despre care nu se mai știe cine le-a trăit, tot așa, an după an, deceniu după deceniu, secol după secol, pînă cînd omenirea va fi în stare să trăiască boierește cu laptele și cu brînza de pe urma unor turme de oițe Dolly fătate în laboratoare și păzite de zeci de roboți Sophia.

Ceea ce nu se va întîmpla niciodată. Calea Laptelui rămîne pe pămînt, sub picioarele ciobanilor și ale oilor, pe sub stelele Căii Lactee și destul de departe de ochii și de sufletele celor care ar trebui să le arate acestora dacă nu culmi de iubire, măcar niște stropi de respect și mai mult sprijin!