De ce nu lăsăm geniile să moară?

* „Mă consider cel mai important romancier spaniol de la ’98 încoace şi mă sperie să constat cât de uşor mi-a fost. Cer iertare pentru a nu fi putut să evit acest lucru”... (Camilo Jose Cela)

În lucrarea sa „Literatura ca armă ideologică”, la care m-am referit şi săptămâna trecută, Mirela Ioana Lazăr întreprinde două studii de caz: Mircea Eliade şi Camilo Jose Cela, scriitori de romane, precizează autoarea, „niciodată manifest «angajate»”. În opţiunea sa pentru aceste „cazuri” are în vedere „coroborarea criteriului artistic… cu criteriul biografic, unde apare, de netăgăduit, elementul pertinent al implicării lor ideologice în extrema dreaptă, în a doua jumătate a anilor ‘30”. Opţiunea mai este motivată şi de faptul că opera literară a celor doi, de o incontestabilă valoare estetică, rezistă la proba timpului „în ciuda schimbării reperelor ideologice şi a evoluţiei modelelor literare”. S-a observat deja, plecând şi de la mărturisirile lui Eliade, că opera sa e „un continuum”, cea ştiinţifică şi cea literară fiind de fapt părţi ale unui tot, ele „completându-se reciproc”. Interesează mai ales analizele romanelor celor doi scriitori luaţi în studiu, de vreme ce autoarea este profesor de literatură şi exeget literar, înainte de a fi istoric, filosof, ideolog, deşi aceste calităţi, într-un sens larg, nu-i lipsesc. Comentariile sale privind patru romane ale lui Mircea Eliade („Întoarcerea din rai”, „Huliganii”, „Viaţă Nouă”, „Noaptea de Sânziene”) şi tot atâtea ale lui Cela („Familia lui Pascal Duarte”, „Stupul”, „Sfântul Camilo, 1936”, „Mazurcă pentru doi morţi”) sunt ale unui critic şi istoric literar familiarizat cu exerciţiul comparatist. Prozator celebru, laureat al Premiului Nobel şi al Premiului Cervantes, controversat, oportunist, mitoman, de o moralitate cel puţin îndoielnică, într-un anumit moment livrându-şi fără să clipească serviciul de delator, dar, înainte de toate, un scriitor de mare talent, în plină epocă franchistă, prin romanul „Familia Pascual Duarte”, Cela a adus în literatura spaniolă ceea ce s-a numit tremendismo (literatura violenţei şi a urâtului). Apărut în 1942, romanul, aflu din studiul Mirelei Ioan Lazăr, a înregistrat un record cu adevărat invidiabil şi, pe cât ne este omeneşte posibil a prevedea, pentru multă vreme aproape imposibil de egalat. A cunoscut până în prezent nu mai puţin de 200 de ediţii, fiind cel mai tradus roman spaniol, după Don Quijote „în practic toate limbile, inclusiv în latină, esperanto şi un dialect ţigănesc”. Prin acest roman, Cela intra, la o vârstă fragedă pentru un romancier, în programa şcolară, exercitând totodată „o influenţă incomensurabilă” asupra tinerilor scriitori spanioli. Hispanista îl priveşte pe Cela din perspectiva „jocurilor ambiguităţii – biografice şi literare”. Luăm cunoştinţă, graţie Mirelei Ioan Lazăr, de o biografie demnă de pana unor Henri Troyat sau Stefan Zweig. În histrionismul şi amoralitatea sa, omul şi scriitorul care la doar 37 de ani declara: „Mă consider cel mai important romancier spaniol de la ’98 încoace şi mă sperie să constat cât de uşor mi-a fost. Cer iertare pentru a nu fi putut să evit acest lucru” este nu o dată spectaculos la limita kitsch-ului. Cu un comportament contradictoriu, bizar, el critică implicarea scriitorului în propaganda ideologică, dar colaborează la publicaţii de extremă dreaptă, falangiste, şi omagiază prietenia fascistă hispano-italiană. În memoriile sale declară că „nu cere iertare pentru nimic fiindcă nu se ruşinează şi nici nu se căieşte de nimic din ceea ce a făcut, dimpotrivă, consideră că ar trebui să i se ceară lui iertare, pentru că a fost băgat cu forţa în războiul civil şi în spectacolul tulburelui joc al oamenilor politici, mai rău încă decât războiul”.
Performanţa romancierului spaniol ţine, neîndoios, de arta sa. Arta unui mare scriitor capabil să deturneze vigilenţa cenzurii şi totodată „să permită celor versaţi în subtilităţi textuale o lectură critică la adresa regimului”. Prin urmare, poate fi literatura o armă ideologică? Fără îndoială. Dar, este superfluu a mai preciza, numai dacă e literatură veritabilă estetic. Intitulându-şi inspirat concluziile „Somnul moralei naşte monştri”, autoarea, menţinându-se în linia aceleiaşi metafore, încearcă un răspuns şi la întrebarea: „de ce nu putem lăsa geniile să moară?”.
Din comparaţia lui Eliade şi Cela, reiese că în anumite laturi cei doi se aseamănă, în altele se deosebesc profund. Ambii au fost ideologic angajaţi puternic în extrema dreaptă şi ambii au refuzat să-şi asume trecutul. Apoi, odată „episodul ideologic” încheiat, ei nu au mai scris nimic cu caracter politic. „Dar – subliniază Mirela Ioana Lazăr – în ciuda deplinei angajări ulterioare în societatea democratică şi în ciuda recunoaşterii lor culturale în cadrul acesteia – ştiinţifice, mai ales, la Eliade şi, literare, în special, la Cela -, au rămas, fundamentalmente, de dreapta, ca mentalitate”.
O consecvenţă care, în sine, moralmente, nu ar trebui să le fie reproşată.

Acum ne poți urmări și pe FACEBOOK