Firul poveştii celei nedespărţite

Pe Toni Hulubei, colega mea de an, care-mi atrăsese atenţia în vremea facultăţii, la Filo, prin aerul ei misterios, accentuat şi de nelipsiţii ochelari fumurii, ce ascundeau parcă o taină, n-am cunoscut-o de adevăratelea decât mult mai târziu, în timpul cel scoborâtor al vieţii noastre. Cum am lăsat a se înţelege, a existat în studenţie un prag pe care n-am reuşit să-l trecem. Dar chiar dacă nu-ţi era dat să intri într-un univers ce părea ferecat, unul pe care-l percepeam ca enigmatic, nu aveai cum să nu remarci la Toni distincţia, ştaiful şi măiestrita cioplitură a trupului şi chipului. Cu aceste impresii, adânc încrustate, ne-am despărţit în 1966, la terminarea studiilor universitare, luând-o fiecare pe drumul lui.

Întâlnirile de promoţie, a căror pânză am încercat s-o ţes în câteva rânduri, în 1976, 1981, 2006, ne-au pus din nou faţă în faţă şi neaşteptat s-au deschis căi mai profunde de cunoaştere şi au prins a se lumina nebănuite cotloane sufleteşti. Umblată prin lume, însoţindu-l pe Sicu Macovei, diplomat cu panaş, marea iubire a vieţii ei, Toni mi s-a revelat dintr-odată în aceste împrejurări şi în convorbirile dedulcitoare ce-au urmat, aşa cum fusese, de bună seamă, dintotdeauna, dar fără s-o fi ştiut, o romantică nemântuită, o fiinţă care vibrează la tot ceea ce e frumos pe lume, o prietenă de încredere şi cursă lungă, virtuţi ce şi-au păstrat prospeţimea în pofida vămilor ieşite în cale, afectându-i sănătatea, vederea. Dar ceea ce-a privit cu nesaţ o viaţă de om, de care s-a pătruns şi impregnat lăuntric, s-a gravat în suflet şi i-a modelat sensibilitatea ca dar din părinţi în părinţi, cultivându-i spornic simţul frumosului. A avut norocul şi harul de a-şi alcătui un univers al ei, fascinant, o lume de splendori şi puritate. Mai mult a simţit nevoia s-o facă cunoscută şi altora şi a purces la scris, în poezie şi proză, dând glas trăirilor, experienţelor existenţiale, zugrăvind, cu un colţ al inimii, portrete ale contemporanilor, cei care i-au marcat trecerea, sau numai au fulgurat înaintea privirilor. De asemenea, a reflectat asupra bunelor şi relelor de pe faţa pământului, cu ale cărui minunăţii suntem atât de risipitori. Toni n-a ostenit, admirând frumuseţea. A rezultat o spovedanie, o mărturisire, ce poartă pecetea sincerităţii şi ingenuităţii, ce te duc, uneori, cu gândul la jurnalele adolescentine. Toni Hulubei Macovei a intitulat aceste pagini mărturisitoare, scrise în îndepărtata Cubă, unde Sicu a fost ambasador, Poveşti din ceaşca de cafea. Autoarea cărţii, ce-a văzut lumina tiparului la Editura „Junimea”, unde a fost poftită să tipărească de colegul nostru, regretatul Don Cezar, nu se uită în zaţul uscat să ghicească viitorul, ce se va întâmpla mâine, poimâine, ci recompune din arabescurile desenate pe porţelanul în care s-a aflat băutura aromitoare, vrăjită, trecutul. Îl reînvie din fragmente, cărora le dă sens, tâlcuindu-le. Această coborâre la orizonturile cele îndepărtate reprezintă şi un catharsis, precum şi un efort statornic de înţelegere a rosturilor. Prin acest demers, Toni se întemeiază cu puterea de a merge mai departe, păstrând intactă, ca pe un talisman, curăţia de odinioară.

De la trecut la prezent, distanţele, când te arunci în vâltoarea jocului cu iluziile,cum o face Toni, nu-s cosmice, ci surmontabile cu pasul năzdrăvan al gândului. De la rememorările vârstelor care au fost, cu pronunţata lor aură sentimentală, la prezentul imediat, Toni Hulubei Macovei trece cu naturaleţe, judecând actualitatea în paginile de impresii cubaneze, cele mai reuşite ale cărţii, cu bonomia ironistului benign. Aici se găseşte buna măsură şi se împacă fericit, în doze potrivite, sentimentul cu meditaţia şi spiritul critic, în vreme ce ficţiunile sunt mai degrabă cufundări afective.

Mi-e dat, citindu-i cartea să o descopăr pe colega mea de facultate ca vieţuind pe planeta poveştii, pe care mulţi dintre noi am pierdut-o iremediabil.