Harpa Duhului Sfânt: Sfântul Efrem Sirul

 Estul a dat Bisericii nu doar pe cei mai iscusiţi gânditori, teoreticieni ai doctrinei creştine, sau filosofi-teologi, ci şi pe cei mai mari poeţi-teologi, autori de poezie teologică, de teologie aşezată în forma poemelor. Cei mai reprezentativi între autorii de poeme teologice sunt Sfântul Efrem Sirul, trăitor în secolul al IV-lea, şi Sfântul Simeon Noul Teolog, care a trăit în secolele X-XI.
Sfântul Efrem Sirul este celebrat de către Biserica Ortodoxă pe data de 28 ianuarie. El s-a născut în jurul anului 306, în localitatea Nisibis, din Siria, într-o familie creştină, şi a beneficiat de îndrumarea spirituală a Sfântului Iacob, primul episcop al localităţii sale de baştină. După ce oraşul Nisibe a fost cedat perşilor, de către Împăratul Iulian Apostatul, în urma unei campanii militare eşuate, monahul Efrem, care fusese hirotonit diacon, s-a mutat la Edessa, unde a trăit până la sfârşitul călătoriei sale pământeşti, în 373 sau 379. Deosebit de talentat pentru literatură, el a scris imne teologice, păstrate fiind 400 dintre ele. De aceea i s-a dat şi supranumele de „Harpa Duhului Sfânt”. În cultul Bisericii Ortodoxe s-au preluat unele dintre compoziţiile sale, cea mai cunoscută fiind rugăciunea de pocăinţă care îi poartă numele, rostită la oficiile liturgice din perioada Postului Mare. Conţinutul ei, întocmit pe bază de contraste între ceea ce este înjositor, nedemn pentru om, şi ceea ce este înălţător, dătător de demnitate autentică, este următorul: „Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânie şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie. Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-mi mie, slugii Tale! Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi vad greşelile mele, şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin.”
Sintetic, Sfântul Efrem a cuprins, în textul citat, coordonatele unei vieţi împlinite: a recunoaşte şi mărturisi pe Dumnezeu de singur Stăpân personal; a fi activ, creator, folosind timpul în sens constructiv, iar nu trândăvind; a căuta simplitatea, neviclenia, nevinovăţia în gând, în aspiraţii, în atitudini, în raporturile cu tine însuţi, cu obiectele şi cu semenii; a iubi mai presus de orice pe Dumnezeu-Creatorul, şi apoi pe orice om, la măsura la care te iubeşti pe tine însuţi. Deşi aparent simplă rutină, rugăciunea de mai sus a fost, secole de-a rândul, şi este, încă, reper de viaţă pentru mulţi dintre semenii noştri. Ceea ce confirmă faptul că Sfântul Efrem, asemeni celorlalţi Părinţi ai Bisericii, a cunoscut şi exprimat, în scrierile şi în viaţa sa, esenţialul.