Himera, intre mit si poveste

Bună ziua. A fost tradusă Himera. Himera lui John Barth. In octombrie va aparea în limba română. Himera va fi aici. Citiţi-o, cu răbdare, până la capăt şi veţi observa cum arta mimetică este împinsă la extrem, întoarsă şi răsucită în aşa fel încât să creeze iluzia artei ce are ca ultim scop şi finalitate imitaţia, cum autorul (dar care autor?!) construieşte spirala ce ne va purta către golul himeric conţinut în ultima propoziţie a cărţii.

Finalul ne îndreaptă către început şi, cred eu, pe bună dreptate, căci o analiză atentă a titlului va revela, într-o anumită măsură, felul în care John Barth înţelege să conceapă aşa-zisul obiect literar. ,,Himera”, aşa cum ne este ea cunoscută din mitologie, reprezintă un concept de sine stătător, scos în afara unui sistem de referinţă.

Nu putem evoca imaginea acestui animal fantastic prin simpla raportare la realitatea înconjurătoare, iar atenţia trebuie să se îndrepte exclusiv asupra felului în care relaţionează şi interacţionează cele trei părţi componente ale monstrului. Himera nu există în afara acestei relaţii, tot la fel cum romanul lui Barth, refuzând raportarea la un sistem mitologic şi paradigmatic deja existent, nu există în afara celor trei nuvele care îl compun.

Doniazadiada, Perseida şi Belerofoniad jonglează, într-adevăr, cu personaje împrumutate din acele mituri şi poveşti pe care, am spune, noi toţi le cunoaştem. Însă aceste personaje sunt re-mitologizate, re-create şi re-gândite. Ele îşi păstrează numele numai pentru a accentua eşecul sistemului care îşi propune să significe şi care nu reuşeşte decât să-şi (re)analizeze, la nesfârşit şi sarcastic, propriul conţinut. Mitul îşi pierde relevanţa, îşi pierde statutul de poveste de bază. Povestea este rescrisă de un autor jucăuş, ale cărui intervenţii ludice îşi fac simţită prezenţa nu doar în prima nuvelă (unde avem impresia că însuşi John Barth ne zâmbeşte din spatele ochelarilor Duhului celui bun), ci şi printre rândurile Perseidei şi Belerofoniade, împrumutând forma şi funcţia autorului pentru a le goli, pentru a-l aduce pe acesta din urmă la un nivel cu celelalte personaje, mai mult sau mai puţin fictive, pentru a începe procesul re-negocierii literare.

Cartea lui Barth stă sub semnul acestei renegocieri, în măsura în care aşa-zisele personaje mitologice (aici s-ar putea încadra şi figura ,,autorului”, care încearcă să scape de umbra propriului mit) caută să-şi afle locul între mit şi poveste, iar limbajul îşi subminează, cu vehemenţă, propria poziţie, cu scopul de a se debarasa de principala sa funcţie, aceea de referinţă. Textul iese la lumină, legăturile cu lumea înconjurătoare îşi pierd însemnătatea.

Jocurile de cuvinte atent concepute, precum şi diversele trimiteri pe care Barth le face în cadrul aceluiaşi text, nu fac decât să accentueze impresia că Himera se bucură de auto-suficienţa dorită. Oare? John Barth nu uită nici că limbajul a fost conceput pentru a ,,se referi” şi că, la urma urmelor, el nu poate exista în afara acestei funcţii.

Şi aici intervin poveştile (nu miturile). Povestea Doniazadei şi a Şeherezadei, povestea lui Perseu, povestea lui Belerofon. Pe alocuri sterile şi mult prea intelectuale (doar asta şi-a propus John Barth), din ele răzbate o duioşie ce transformă mitul în cotidian şi reuşeşte să dea o altă nuanţă anumitor concepte (cum ar fi acela de erou), de nezdruncinat până la momentul respectiv. După cum declara însuşi Barth într-un interviu, cititorul nu se poate mulţumi cu divagaţii pur intelectuale, iar o poveste trebuie să farmece. Cele trei nuvele farmecă în aceeaşi măsură în care reuşesc să transmită convingerile literare ale autorului, cu subtilitate şi rafinament. Iar Himera este o carte ce trebuie citită, fie şi numai pentru că reuşeşte să combine aceste aspecte, aparent atât de divergente.

Sursa: http://nemirabooks.ro