Jean-Pierre Martin este unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai noului val de scriitori francofoni. Stilul său literar reprezintă o alchimie între rigurozitate academică şi sinceritate umană comună. De-a lungul vieţii sale de până acum, Martin a jucat multe roluri, fiind pe rând militant maoist, scriitor, eseist, pianist, instrumentist de jazz şi artist plastic. În prezent, Jean-Pierre Martin este “maître de conferences” în literatura franceză contemporană la Universitatea din Lyon, specializarea sa fiind opera lui Henri Michaux.
În România Jean-Pierre Martin se lansează cu volumul “Cartea ruşinilor“, un tratat eseistic asupra ruşinii surprinsă în multitudinea ipostazelor acesteia: ruşinea socială, rusinea naţională, ruşinea individuală şi ruşinea colectivă, toate concentrate într-o analiză vie şi pertinentă a complexului uman de ruşine.
Începând cu data de 19 noiembrie, veţi putea găsi “Cartea ruşinilor” la standul Editurii Nemira din cadrul Târgului Internaţional “Gaudeamus 2008″ (Complex expozitional Romexpo, nivelul 0.00, stand 54), precum şi în toate librăriile.
În cele ce urmeaza, veţi putea citi un interviu în exclusivitate cu autorul Jean-Pierre Martin realizat de Maria Perişanu, responsabilă cu traducerea “Cărţii ruşinilor” în limba română…
M.Perişanu : Spuneţi că omul ruşinii ia asupra sa povara nenorocirilor lumii. Eseul dumneavoastră este şi un mic tratat de morală? Lupta pentru viaţă ar putea fi privită, precum în “Trandafirul” lui Robert Walser, ca un război între timizi şi neruşinaţi?
J-P. Martin: Un eseu nu este un tratat de morală, dar în pofida unei prejudecăţi, literatura poate fi utilă. În orice caz, contrar unei concepţii formaliste înguste, ea ne vorbeşte despre lume şi poate exprima o înţelepciune, chiar dacă lecţia pe care o dă este negreşit ambiguă. În 1984, Todorov amintea anumite evidenţe „pe care n-ar fi trebuit să le uităm”: literatura „e legată de existenţa umană”, este un „discurs orientat spre adevăr şi morală.” Anumite opere, făcându-ne să înţelegem mai bine mecanismele şi mizele ruşinii, au o putere catartică, eliberatoare.
M. Perişanu: Îl citaţi pe Lacan cu „hontologie” (ruşinologie), ortografiat cu „h” în sfârşit corect şi spuneţi că a publica înseamnă a ascunde şi în acelaşi timp a expune în public „rezerva personală”. Omul de litere este / a fost mereu un om al ruşinii, un individ sfâşiat între orgoliu şi ruşine?
J-P. Martin: Raportul scriitorului cu ruşinea sau cu orgoliul este variabil în timp. Fenomenul despre care vorbesc este legat mai cu seamă de emergenţa, în secolul XX, a scrierilor intime în care individul, continuându-l pe Rousseau, îşi exhibă intimitatea mai mult ca oricând, îşi asumă riscuri, creează un alt tip de legătură cu cititorul şi cu imaginea de sine.
M. Perişanu: Printre mărturisiri, vorbiţi de anii militanţi încărcaţi de iluzie lirică şi de ruşinea care se preface, ca în cazul lui Musset, în absolut literar. Cum trăiţi actul de a scrie (eseu sau carte de ficţiune) ca pe o posibilitate de salvare?
J-P. Martin: Scrii adesea (chiar sub formă romanescă) pentru a te debarasa de trecut, sau măcar pentru a-l pune la distanţă. Ori, cine se poate declara mulţumit de sine, de ceea ce a trăit? Ruşinea este tot mai mult în miezul oricărei povestiri autobiografice, ca la Rousseau (in „Confesiuni”, n.pers.), Leiris (in „L’Age d’homme”, n.pers.), Gombrowicz (in „Jurnal”, n.pers.). Dar în acelaşi timp se domoleşte, se transformă în scriitură.
M. Perişanu: Este bine cunoscut că i-aţi consacrat mai mulţi ani lui Henri Michaux, că masiva biografie pe care i-aţi dedicat-o a primit Premiul Academiei Franceze în 2004 şi recunoaşterea unanimă a specialiştilor. Îl citaţi pe Michaux în Cartea ruşinilor: : „să transformi ruşinea în obrăznicie”; sau: „orice popor ar trebui să se ruşineze că are o istorie” cu explicaţia: „istoria este o ruşine trăită în comun”. Asemenea idei contrariază o sumedenie de a priori. Naţiunile, popoarele (Francezii nu fac excepţie) sunt în general mândre de istoria lor.
J-P. Martin: Da, dar mi se pare că din ce în ce mai mult fiecare popor descoperă în trecutul său motive de a nu fi chiar mândru de sine (este adevărat şi pentru Franţa, care începe să-şi recunoască în sfârşit trecutul pétainist şi vichyst). O ruşine istorică prost digerată, acrită şi tacită, suscită uneori o dorinţă nefastă de revanşă, se transformă în resentiment şi în ură pentru celălalt. Aşadar este preferabil ca ruşinea să se exprime. Dar este mai interesant să-ţi fie ruşine că eşti om decât că eşti francez sau belgian. Un exemplu: cum să nu te ruşinezi de această prostie umană care persistă de secole în lume: antisemitismul?
M. Perişanu: Vorbiţi de ruşinea colectivă, de ruşinile istorice şi sociale. Ar trebui să se ruşineze românii de trecutul lor comunist, de delaţiune, de zel sau de simplul consimţământ tacit? Spuneţi în carte: „ruşinea este un sentiment greu de mărturisit, iar copilul umilit rămâne veşnic copil”. Credeţi că sunt şanse pentru individ sau pentru colectiv ca toate acestea să fie depăşite?
J-P. Martin: A începe să exprimi ruşinea individuală, mi se pare că înseamnă a începe să te eliberezi. Cel mai rău lucru este tăgăduirea. Cât despre Istorie, nu văd pentru ce o origine (română sau alta) ar trebui să-l facă pe fiecare responsabil sau ruşinat. Si dacă se exprimă un astfel de sentiment, va fi desigur dinspre călăi, care nu trăiesc sentimentul ruşinii (a se vedea barbarii nazişti). Cât despre ruşinea pe care fiecare o poate resimţi că nu a fost, în anumite împrejurări istorice, la înălţimea situaţiei, cred că este un sentiment cât se poate de uman.
M. Perişanu: Ruşinea este „un alcool tare al literaturii” –aţi dovedit-o strălucit. Odată găsită această pistă, succesul cărţii dovedind că subiectul este deosebit de promiţător („blogosfera” spune şi ea ceva), aveţi intenţia să continuaţi investigaţia asupra mărturisirilor literare ale ruşinii?
J-P. Martin: Nu agreez să rămân cantonat într-un subiect. După această carte, trec la altceva – mai precis, un eseu despre „la vita nova”, ruptura de sine
Sursa: http://nemirabooks.ro
Adauga comentariul tau