John Barth, Varieteu pe apa

A venit din nou vremea pentru clasici, de data aceasta, clasici ai postmodernismului. Varieteu pe apa, aflata la a treia editie in limba romana, de John Barth, este una dintre cartile care ar trebui sa apara pe orice lista care se doreste a fi o introducere in relieful accidentat, neregulat al artei postmoderne. Romanul americanului este una dintre cele mai reusite si mai “corecte” puneri in practica ale acestui curent.

Cu Barth si al sau Varieteu, suntem la adapost de excese, de lecturi greoaie si sterile pe care poate doar teoreticienii intr-ale literaturii le mai gusta. Floating opera poate constitui o naratiune interesanta, chiar daca nu poti distinge mereu cum se numesc condimentele cu care este asezonata sau de unde vin ele.

In primul rand, are o calitate care o face intr-adevar sa pluteasca, nelasand-o sa se duca la fund, in malul gros si lipsit de oxigen al experimentului literar. Acesta calitate este umorul. Naratorul nu pare sa se ia in serios, ceea ce relateaza este mereu pus sub semnul derizoriului, nu ne ia in serios nici pe noi ca cititori, desi ni se adreseaza direct in mod frecvent, si asta mi-a placut la nebunie.

La nivel epic, ca in multe dintre cartile postmodernismului, este superflua o rezumare. Todd Andrews este un avocat dintr-un orasel de provincie, care nu crede cu tarie in nimic, caruia lucrurile i se intampla, dar pe care le analizeaza in detaliu, ca intr-un laborator de disectii. Se priveste pe sine cumva din exterior, ca si cum si-ar putea detasa privirea analitica si discursul de propria-i fiinta si s-ar examina la microscop cu curiozitate, dar fara simpatie in exces.

De fapt, ne spune de mai multe ori ca mereu l-a caracterizat lipsa de entuziasm. Din aceasta lipsa de implicare, se naste un anume fel de a trai si de a povesti, bineinteles. Caci Varieteu pe apa este, in primul rand, un roman despre incercarea de a scrie, numerosi comentatori au observat asemanarea cu Tristram Shandy, ceea ce nu ar trebui sa surprinda.

Naratorul se prezinta singur, cam in maniera caracteristica starii civile, neuitand sa mentioneze profesia, anul si locul nasterii, problemele de sanatate, castigurile la care ajunge anual, in buna traditie balzaciana. Avem de-a face cu o fisa clinica, insa recurgerea la aceasta modalitate este pusa sub semnul derizoriului prin faptul ca numele insusi este unul relativ: “Ma cheama Todd Andrews. Poti sa-mi scrii numele fie cu un d, fie cu doi.” Tot de relativizare tine si timpul actiunii. Naratorul se arata incapabil sa se hotarasca asupra unei date la care au avut loc anumite evenimente si au fost luate anumite hotarari, considerate capitale pentru destinul personajului: “sa-i zicem 21 iunie”.

Todd Andrews este un exemplu de mediocritate ajuns in stadiul de excelenta. Daca aveati anumite idei despre cum trebuie sa fie un personaj de roman, si aici nu ma refer la chestiuni legate de morala, ci mai mult la ratiuni estetice, caci mereu ne asteptam, ca un personaj sa fie, intr-un anumit sens, “frumos”, “expresiv”, trebuie sa uitati de ele in momentul in care veti face cunostinta cu avocatul nostru. Este o fiinta lipsita pana si de entuziasm, fara pasiuni, fara iubiri, fara atasamente.

Nici cand ne prezinta copilaria sa nu ne induioseaza cu nimic, parand a fi, mai mult decat un om, o schema abstracta, care inregistreaza diverse experimente, insa nu dintr-o perspectiva umanizata, ci mai mult ca documentare, ca arhivare.
Viata lui se desfasoara in etape in care adopta anumite pozitii, anumite posturi, pe care le numeste “masti”, refuzand ideea ca ar fi un filosof, un ganditor. In prima tinerete, este desfranat, dedat placerilor de tot felul, urmand sa treaca prin etapa de “sfant” si, logic, prin cea de “cinic”.

Anumite evenimente puncteaza si determina aceste evolutii care ar putea contraria. Primul act sexual il face sa descopere, nu iubirea, ci “veselia”, iar scena este memorabila:

“Un pusti de saptesprezece ani este nesatios. Pofta lui aduce cu o buruiana inalta, care, desi zdrobita din nou si din nou de aparatul de tuns iarba, scoate iar capul in sus, verde si teapana. Se excita usor si isi satisface iute poftele si se excita din nou. Proaspat intrat in treaba cu pricina, tipam ca un tanc, behaiam ca un tap, rageam ca un leu. Sosise ceasul, prima lectie care m-a transformat intr-adevar intr-un armasar. Dar peste o clipa mi s-au oprit ochii in oglinda de pe toaleta plasata chiar langa noi – o oglinda neobisnuit de mare, care ne reflecta imaginea in marime naturala – ia uite la noi: Betty June cu fata ingropata-n perna, si cu funduletul ei sfrijit saltandu-se spre cer; eu, balalau ca un ogar si ragind ca un magar. Am izbucnit in hohote de ras!”.

Si va continua sa rada, fara urma de duiosie si compasiune.

Nimic nu-l anima pe Todd. Se inroleaza in primul razboi mondial fara vreo urma de patriotism, iar in timpul bataliei din Argonne, cand descopera frica, va avea loc o a doua metamorfoza a lui. Prietenia nu este decat un fapt agreabil, care-l face sa descopere surpriza. Meseria de avocat o exercita fara preocupari legate de etica, iar descrierea actului de justitie, a mecanismelor unui proces si a birocratiei, sunt excelent redate. Un litigiu legat de o mostenire ajunge sa depinda, in egala masura, de niste borcane in care au fost depozitate fecale umane, si de modul in care urmeaza sa se incheie razboiul civil spaniol. Totul este pus sub marele semn al relativului, mica si marea istorie, insa Todd Andrews pare sa se impace de minune cu aceasta stare de fapt, nu intrezarim vreun semn de revolta, vreun protest cat de timid.

Titlul dat romanului vine de la un teatru plutitor care se opreste, in partea de final a naratiunii, pentru un spectacol in dreptul oraselului Maryland, la care se aduna toti protagonistii cartii. Ne asteptam la o lovitura de teatru, cum se spune, in maniera prozei clasice, la un moment de climax, insa naratorul i-a adunat in zadar pe toti acolo, nu are loc mult asteptata infruntare finala, care sa duca la dizolvarea conflictelor. Insa ceva esential tot se petrece.

Prin desele elemente ce tin de intertextual, apare si evolutia unui actor, care recita anumite pasaje din Shakespeare, care ar putea parea ca fiind simbolic alese, dar pe care spectatorii il huiduie, il insulta, izgonindu-l de pe scena cu tot stoicismul acestuia. In locul lui, este preferat si aclamat un actor care se limiteaza la a imita anumite sunete, produse de natura sau de masinarii. Desi Todd pare sa-l admire pe actorul ce se incapataneaza sa declame versuri hamletiene in mijlocului harababurii din jur, asta nu il impiedica sa arunce cu monede in el caci “e cateodata placut sa lapidezi un martir, oricata admiratie ai avea pentru el”.

Pentru metafora Varieteului, esentiala mi se pare o alta precizare pe care naratorul o face. Cei care urmaresc spectacolul de pe tarm, vaporul fiind in miscare, nu pot avea decat o viziune fragmentara asupra acestuia, mereu dependenta de perspectiva si de timp. Chiar daca ar alege de fiecare data un alt loc pentru vizionare, in speranta ca altfel vor umple golurile, tot nu vor avea o viziune completa. Acelasi lucru se intampla si cu faimoasa Ancheta la care Todd lucreaza de 16 ani pentru a putea explica anumite fapte legate de viata sa si a tatalui sau. Desi a strans o cantitate impresionanta de documente si marturii, aceste piese tot nu se leaga intre ele, le lipseste liantul, un anumit tip de coerenta.

Intr-un final, orice existenta, orice efort si orice demers apar ca fiind lipsite de sens, insa pentru asta nu trebuie sa-si ia nimeni zilele. Din moment ce totul e egal, de ce am opta pentru un lucru sau altul? Cel putin la aceasta concluzie ajunge Tod sau Todd, cum doriti dumneavoastra, caci lui ii este perfect indiferent.

Sursa: http://nemirabooks.ro