Juan Carlos Onetti este unul dintre cei mai puternici scriitori ai Americii de Sud, fara sa fie insa neaparat legat de boomul literaturii latinoamericane. Si asta pentru ca, asa cum singur sustine, el scria si ajunsese cunoscut inainte ca “explozia” sa se produca. Cartea despre care am sa va vorbesc astazi, Despartiri, aparuta la editura Nemira, contine in nuce temele si stilul pe care le-a consacrat in celelalte lucrari ale sale scriitorul uruguayan. Prima editie a vazut lumina tiparului in 1954 si reprezenta un moment de cotitura in ceea ce priveste relatia cititorului cu obiectul lecturii, in transformarea lui din receptor pasiv in participant.
Intriga este simpla, insa farmecul si surpriza scriiturii vin din modul in care ne este narata. Intre ochii nostri si materia narativa, se posteaza un narator-martor-personaj. De aici incolo, calatoria lecturii este una plina de hopuri. De ce? Pentru ca, daca in naratorul omniscient si omniprezent de altadata aveam o incredere oarba, cel de acum, din perspectiva caruia sunt povestite si, atentie, interpretate gesturile si faptele celorlalti, nu prezinta prea multa credibilitate.
S-o luam pe rand. Intr-un orasel de munte, Santa Maria, loc fictiv, dar a carui geografie este desfasurata de Onetti in mai multe carti ale sale, soseste un fost jucator de baschet. Cel care “povesteste” este patronul unei bodegi. Insasi meseria sa este adecvata: prin natura sa, barmanul are acces la povesti, este un martor static, mereu in expectativa. In plus, dupa cum se lauda singur inca de la debutul nuvelei, are darul rar de a prezice cine va supravietui si cine va sucomba. Caci, am uitat sa va spun, este vorba de un oras-sanatoriu in care vin sa se trateze cei bolnavi de tuberculoza.
Din spatele tejghelei, martorul-narator observa destinele celorlalti. La el ajung anumite semnale, anumite gesturi, franturi de actiuni, marturii ale altora, pe toate el le descifreaza sau incearca macar sa le confere un sens. Iar rezultatul tribulatiilor sale il avem noi in fata, in cele putin peste o suta de pagini ale nuvelei. De unde stim ca vederea sa este cea corecta? De unde stim ca interpretarile pe care le ofera nu sunt intinate de aplecari personale, de propriile infrangeri sau victorii? Asadar, de la bun inceput, trebuie sa ascultam, sa citim, dar si sa deducem. Ambiguitatea nararii nu lasa loc de altceva. Ca cititori ai acestei opere, pe langa receptare, trebuie sa deducem.
Nu stim cum il cheama pe narator, dar nici pe obiectul predilect al observatiilor sale, respectiv pe fostul jucator de baschet. Acesta se detaseaza din multimea celorlalti bolnavi prin refuzul de a se lasa asimilat de atmosfera de sanatoriu, prin refuzul pana la urma de a-si accepta conditia. Ca si cum, negand boala, aceasta ar inceta sa mai existe, ar fi exilata intr-un timp si intr-un spatiu al suspendarii.
Viata barbatului este punctata de asteptarea unor scrisori care-i sunt trimise de doua femei. In jurul identitatii celor doua, se tese firul observatiilor, iscodirilor pe care le fac atat barmanul-narator, cat si o camerista, numita ironic Reina (regina) si un infirmier. Insa nici acestia nu sunt prea credibili. Unii comentatori, printre care si Sylvia Molloy, au vorbit despre dezvoltarea unei “fictiuni a barfei”. Pana la urma, din asta se tese nuvela lui Juan Carlos Onetti. Sa nu uitam insa ca barfa este si un joc al puterii, o plasa pe care cel care o initiaza o tese pentru a-i controla nu neaparat pe cei care constituie obiectul barfei, cat pe ascultatori.
Asa ne gasim, daca nu suntem atenti, prizonierii perceptiei barmanului si a acolitilor sai. Intre noi, ca cititori, si barman se formeaza un fel de complicitate morala, ne lasam ghidati de interpretarea naratorului, de subiectivitatea lui, care da forma faptelor exterioare. Totusi, anumite goluri in versiunea pe care el ne-o ofera sporesc ambiguitatea si trezesc niste semnale de alarma. Este datoria noastra sa incercam sa umplem acele goluri.
De pilda, dilema morala presupusa de relatia baschetbalistului cu cele doua femei este rezolvata post-mortem, printr-o scrisoare scrisa de una dintre ele si pe care barmanul o deschide fara sa-si faca prea multe scrupule. Aflam ca cea pe care o credeam amanta (pentru ca naratorul ne facuse s-o credem astfel), era, de fapt, fiica. Cuvantul scris ar trebui sa contribuie la o dezambiguizare totala, insa, cumva, n-o face, iar intrebarile continua si dupa ce inchidem cartea. Chiar si moartea bolnavului este incarcata de mister: in termeni detectivistici, nu avem martori oculari, iar biletul de adio nu exista. Oare chiar s-a sinucis?
Farmecul unei astfel de lecturi vine tocmai din aceasta subiectivitate legata de felul cum percepem si cum interpretam, de cum ne lasam condusi, pe langa materia narativa, de propriile fantasme si prejudecati. De ce suntem dispusi apriori sa credem “barfa” celor trei? Onetti incepe un joc, ne face sa vanam o interpretare finala pentru un text care nu poseda asa ceva. Pe de alta parte, de multe ori, avem sentimentul ca stari pe care naratorul le atribuie sportivului ii apartin lui, de fapt. Putine informatii ne sunt oferite despre el. Nu stim decat ca este un fost bolnav, care supravietuieste cu o jumatate de plaman, dupa cum singur ne spune. Oare izolarea si solitudinea auto-impuse pe care le confera baschetbalistului nu sunt si cele proprii?
Mai sunt ipotezele nenumite: Onetti ni le presara in cale ca niste pietricele, pentru a reconstrui un drum prin hatisul acestei paduri narative. Orice este posibil, de la crima la incest.
Sursa: http://nemirabooks.ro
Adauga comentariul tau