La Eminescu

Prozatorul Mircea Radu Iacoban excelează, în romanul „Căminarul”, în analiza psihologică, în conturarea profilului interior al personajului său; epoca şi condiţia umană textura relaţiilor sociale şi, iată, felul cum se instalează amurgul în fiinţa Căminarului: „La vârsta când alţii se laudă că izbutesc ceea ce n-au putut întreaga tinereţe, Căminarul a dibuit un semn: aşa o undă de lehamite, mai îngrijorătoare decât toate beteşugurile trupeşti. Dumnealui, munte de om, deprins a lua viaţa în piept, a chefui zdravăn şi a munci cât şapte, a născoci fără contenire încă şi încă şi încă o afacere, un negoţ, o nouă putinţă de a se descurca mai acătării mâine decât azi, ei bine, chiar dumnealui aude vocea aceea leneşă, acrită şi unsuroasă, şoptindu-i mai ales serile, înainte de tihna somnului: «las-o baltă, ajunge, dă-o-n pustii, n-ai să iei cu tine dincolo nici case, nici acareturi, nici pogoane de arătură…»”.
Apoi, în viziunea personajului, soarta omului; „Vă naşteţi şi muriţi - ar fi spus Cohen - ca firul de iarbă. Sorocul e soroc, moartea e moarte, nimeni nu se sumeţeşte împotriva acestei alcătuiri, plecaţi pe lumea cealaltă cum aţi închide o uşă după voi şi gata”. În sfârşit, epoca şi vremurile: „Asta-i soarta Moldovei, şi nu de ieri, de azi. Se pare că suntem aşezaţi cum îi mai rău: un fel de pai înfipt în trei ochi deodată. Într-un singur an, în '787 - '788, ienicerii veniţi să ne apere au început prin a da foc caselor din Tătăraşi, să aibă tăciuni de aprins pipele peste noapte. Câte morţi şi câte siluiri şi câte hoţii au fost atunci, nimeni nu mai ştie. Ies turcii, vin «să ne apere» austriecii lui Fabri. Rechiziţii, foame şi lipsă. Pleacă Fabri, vin tătarii. împilare şi asuprire. Noroc de fân: fiind vremea strânsului, tătarii s-au întors în Bugeac, turcii rămân prea puţini, austriecii îi bat la Belceşti, altă ocupaţie, iar pedepse şi răzbunări. Pleacă austriecii, vin armatele lui Rumianţev. Fiecare cum intră «să ne apere», are de pedepsit pe cel care nu-i fusese destul de supus în vremea trecutei ocupaţii. Fiecare cum pleacă, ia cu sine cât poate duce”.
Într-o astfel de vreme, între aceşti oameni din gena Căminarului, se naşte Eminescu: „Într-un astfel de miez de iarnă avea să se nască Mihai” – atât e Eminescu în romanul lui Mircea Radu Iacoban. În fapt, propoziţia care închide textul epic proiectează mai mult decât un eseu ori o abordare istorico-literară profilul poetului, sursa „pesimismului” său şi a publicisticii de la „Timpul”, să zicem. Sunt, apoi, descrierile fastuoase din roman, unde se exprimă, cu vorba lui Tudor Vianu, arta prozatorului; interioarele unor case (a evreului Moişe Cohen din Botoşani, de exemplu, unde Biblia stă pe acelaşi raft cu Talmudul), o listă de medicamente mirobolantă din epocă, Spitalul Sf. Spiridon din Iaşi sau biserica Uspenia şi Mănăstirea Agafton de la Botoşani, de pildă, reconstituie epoca dincolo de documentele mute din arhive. În secţiunea finală a cărţii, La Eminescu, se adună intervenţiile publicistice, polemice ale lui Mircea Radu Iacoban în legătură cu actualitatea poetului, de atâtea ori pusă în cauză în diverse contexte, de tot felul de oameni; teza asasinării, sifilisul şi integritatea mentală, „continuitatea negării”, fiica nelegitimă, prezenţa lui Eminescu la emisiunea de tristă amintire a TVR, „Mari români” etc. – acestea sunt subiectele intervenţiilor polemice, sarcastice, adesea, în tonalitatea ascuţită a pamfletului, care întregesc sumarul unei cărţi de referinţă din bibliografia conexă operei şi figurii marelui poet.