Limitele omului şi Puterea lui Dumnezeu

În duminica a şasea de după Rusalii, în Ortodoxie se lecturează, la Sfânta Liturghie, pasajul despre vindecarea slăbănogului din Capernaum (Matei 9,1-8). Este unul dintre exemplele unde barierele, limitele omului se confruntă - boala unui slăbănog, cu autosuficienţa cărturarilor - şi sunt deopotrivă înfruntate de către Puterea lui Dumnezeu.
Nimeni dintre muritori nu rămâne, în această viaţă trecătoare, fără „gustul amar” al limitelor proprii sau ale altora. În pasajul menţionat, se face referire - în afară de limita autosuficienţei, a necredinţei „savanţilor” - la limita comună a bolii: la slăbănogeala - paraplegie i s-ar spune în termeni medicali actuali - unui om din Capernaum, oraşul lui Iisus, de pe malul Mării Galileii. Fiind în imposibilitatea de a se mişca singur, bolnavul a fost adus de către nişte rude sau prieteni, pe patul său de boală, la Vindecătorul despre Care se dusese vestea în tot ţinutul lor. Văzându-l pe cel bolnav şi cunoscând credinţa însoţitorilor săi, Hristos i-a poruncit, simplu, dar convingător şi, mai ales, foarte familiar, prieteneşte, bolnavului: „Îndrăzneşte, fiule!” Bietul om era atât de copleşit, încât nici curaj să spere că se va mai vindeca vreodată nu mai avea. Antidotul descurajării este, deci, îndrăzneala în credinţă. Doar celui ce crede i se fac toate cu putinţă. În cazul dat, bolnavul nu îndrăznea, dar îndrăzniseră rudele/prietenii săi. Pentru credinţa lor dovedită de fapta lor, Învăţătorul i-a adăugat bolnavului: „Iertate sunt păcatele tale!” Asocierea celor două exclamaţii ale lui Hristos explică de ce bolnavul era descurajat: fiindcă păcătuise. Povara păcatelor lui stătea ca o cortină, ca o plasă încâlcită peste libertatea îndrăznelii sale de a mai crede că ceva bun i s-ar putea întâmpla şi lui. Omul „încurcat” în păcate este asemeni puiuţului de găină încurcat în câlţi. El singur se bagă acolo, din neastâmpăr şi îndepărtare de ocrotirea maternă, apoi se chinuie să iasă, să revină la libertate. Dacă nu intervine salvator Dumnezeu Însuşi, prin Puterea Duhului Sfânt, în viaţa omului „încurcat” în păcate, acesta riscă a sfârşi într-un mod nedemn, departe de vocaţia de fiinţă liberă, chemată la demnă comuniune cu Dumnezeu şi semenii.
Apreciind credinţa jertfelnică a celor apropiaţi bolnavului, şi trecând peste împotrivirea „savanţilor”, a cărturarilor şi fariseilor necredincioşi Lui, Domnul Hristos i-a oferit slăbănogului iertarea păcatelor, şi implicit dezlegarea de povara suferinţei lui, trimiţându-l liber, eliberat şi demn, la casa sa. Fericiţi cei ce cred lui Dumnezeu şi păstrează comuniunea iubitoare cu El, neofensându-L cu propriile lor păcate! Unii ca ei pot mijloci şi eliberarea altor semeni, căci Dumnezeu preţuieşte şi răsplăteşte din plin credinţa iubitoare a omului cinstit cu el însuşi şi cu Creatorul său.