Meteorologia ca ştiinţă inefabilă şi artă impalpabilă

Romanul considerat revelaţia anului 2005 în Franţa, Teoria norilor de Stéphane Audeguy (Editura Nemira, 2006, traducere de Dan Petrescu, colecţia Babel, coordonată de Ana Antonescu) relevă pe cel mai proaspăt “maestru al norilor”, stăpân peste cea mai tainică ştiinţă despre legăturile dintre cer şi pământ. Despre ce fel de ştiinţă este vorba şi cum se face că un roman de secol 21 se întoarce la istorii din secolul 19?

Simplificând lucrările, ea ar purta numele de … meteorologie, dar cunoscătorii ştiu că se află în faţa unei arte acoperită, ca atâtea altele de secolului al XIX-lea, cu o glazură … ştiinţifică, dând gustul plăcut al certitudinilor. Ficţiunea se sprijină pe o documentare serioasă, care îngăduie salturi neaşteptate, de la bombardamentele atomice la pictorii englezi dornici să prindă pe pânză lumina şi mişcările fluide ale atmosferei.

Teoria norilor are mai multe chei de lectură: carte a întâlnirilor memorabile, scurtă istorie a ştiinţei numită astăzi meteorologie, naraţiune plină de aventuri şi revelaţii, relatarea mai multor călătorii iniţiatice, totodată carte a istorisirii, compusă dintr-un lanţ de poveşti care au ca actanţi o specie curioasă de visători, fascinaţi de cer şi mişcările norilor, obsedaţi să îi clasifice, să înţeleagă transformările care compun un ciclu complicat, să le descifreze traseele şi să le prevadă evoluţia.

Povestea iniţială are în centru pe Akira Kumo, japonezul care se stabileşte în Franţa şi ajunge un nume în industria modei, şi pe Virginie Latour, bibliotecara angajată de el ca să îi ordoneze materialul imens adunat, cu aceeaşi tematică, norii. Relaţia banală, concretă între patron şi angajata lui se transformă într-una de tip iniţiatic, între maestru şi ucenica lui. Akira Kumo o introduce într-o lume complet străină, cea a călătorilor prin împărăţia norilor prin puterea ştiinţei şi a artei.

Istorisirea este mijlocul de familarizare cu efemerul, inconstanţa şi fluiditatea norilor. Akira Kumo vorbeşte mai întâi despre Luke Howard, quakerul care face prima clasificare a norilor cu termeni latineşti, uşor de înţeles şi recunoscut în toată lumea ştiinţifică, ca şi despre Goethe preocupat de izomorfismul elementelor naturii, speculează asupra unei posibile întâlniri a celor doi.

Al treilea personaj urmărit este pictorul Carmichael, prin care se deschide altă fereastră de interpretare a misterului norilor: pagini descriptive splendide sugerează mişcarea lentă, travaliul creatorului, până ce pânzele sale se desprind de pământ şi reflectă doar cerul. Nu lipsesc referiri la pictorii englezi care au făcut şcoală în tentativa de a surprinde cerul cu nori, elemente ale unei naturi proteice, sau capitolul dedicat exploziei din Karakatao şi a urmărilor ei, o bombă naturală ce anticipează bombele atomice.

Cel mai complex dintre exploratorii tărâmului norilor este Richard Abercrombie, care părăseşte Europa şi străbate lumea, trece prin peripeţii care îl schimbă ireversibil, ajunge să investigheze formele cele mai diverse ale vieţii şi ale naturii umane, să caute legături între climă şi sexualitate, între lichidele pământului şi fluidele din înălţimile cerului. Un traseu sinuos îl duce din Devon departe, în insula Borneo, apoi în Bali, şi mai departe, în peninsula japoneză Hokkaido.

Fotografiile făcute compun “protocolul Abercrombie”, pe care autorul lui refuză să-l facă public, intuind că nu i-a venit timpul unei înţelegeri şi receptări autentice. Pe baza acestor fotografii îşi construieşte o teorie ininteligibilă pentru secolul său, cea a analogiei între cele mai diferite manifestări ale vieţii şi ale materiei. Totodată, protocolul Abercrombie schimbă raportul între Akira Kumo şi Virginie Latour, transformându-l pe maestru în ascultător curios, pe ucenică în maestrul norilor.

Actul povestirii declanşează în Akira Kumo recuperarea amintirilor îngropate într-un depozit interzis al propriei memorii, care îi explică toate petele albe din biografie, care îi relevă o experienţă atât de cumplită, încât retrăirea ei este insuportabilă, legată fiind de Hiroshima. Acţiunile în care se implică Virginie Latour o fac să găsească o preocupare şi un rost propriei vieţi, până atunci perfect anodine.

Teoria norilor dovedeşte că la început de secol XXI romanul contemporan cunoaşte un nou proces de “internaţionalizare”, diferit şi de cel realizat în urmă cu un veac de Henry James, sau în ultimele decenii de scriitori modelaţi de două civilizaţii şi culturi, ca Nadine Gordimer şi Doris Lessing, ca Salman Rushdie şi Kazuo Ishiguro.

Norii fac ocolul pământului, şi, în mod inevitabil, scriitorul care le urmăreşte istoria şi traseele, străbate globul terestru. Un veritabil maestru al norilor nu poate fi decât un scriitor al mapamondului.

Sursa: http://nemirabooks.ro