Moartea lui Horia Căciulescu

Sfârșitul lunii decembrie 1989: zile și nopți cumplite în cursul cărora Bucureștiul s-a aflat în stare de asediu. Atunci, pe 21 și 22, moartea și-a făcut de cap, adusă de forțele de represiune asmuțite de Ceaușescu asupra propriului său popor. Apoi, începând cu seara de 22 decembrie, la scurt timp după ce l-a acuzat pe „Nicu Odiosul“ că a „întinat nobilele idealuri ale socialismului“, Ion Iliescu ne-a anunțat că vom fi atacați de „teroriști super-instruiți, care trag din toate pozițiile“. Spuse pe un ton isteric, aceste câteva cuvinte au aruncat toată țara în haos, notează Cotidianul.ro.

În scurt timp, lupta cu fantomele diversiunilor lansate de Iliescu de pe micul ecran a devenit cumplită, cu scene terifiante: masacrul de la Otopeni, linșarea echipei USLA condusă de colonelul Trosca.

Plus alte zeci și sute, de fapt, peste o mie, de oameni uciși, care, mai puțin celebri fiind, n-au apucat să intre în atenția publicului și nici să apară în paginile ziarelor. Ei sunt acum martirii Revoluției și tot ceea ce le-a rămas este un mormânt sub o lespede de marmură, în Cimitirul Eroilor Revoluției.

Unul dintre eroii-martiri este acum pe nedrept uitatul Horia Căciulescu, artistul de comedie de care puțină lume își mai amintește. Cândva, a fost un răsfățat al teatrelor de revistă, coleg de generație cu Puiu Călinescu. Cu puțin noroc, glumele sale ne-ar fi încântat, cu siguranță, și după 1990, când fragila noastră democrație i-ar fi putut da ocazia să-și dezlege limba și umorul cu mult mai mult decât și-a permis pe vremea „Odiosului și a Sinistrei“.

Nu a fost să fie așa. Pe 24 decembrie 1989, la două zile după fuga lui Ceaușescu și cu o zi înainte de ciudata execuție de la Târgoviște, niște militari imbecilizați de isteria teroriștilor n-au avut nimic mai bun de făcut decât să deschidă focul asupra unei Dacii, pe care au ciuruit-o. Soarta a făcut ca în acea mașină să se afle Horia Căciulescu.

„Einstein cu fizica, eu cu fizicul“

Puțini mai sunt cei care își amintesc acum de Horia Căciulescu. Născut în 1922, era coleg de generație cu Puiu Călinescu, alt mare comic al nostru, care, deși era mai mare cu doi ani, a avut parte de o viață mai lungă. Toate aparițiile scenice ale lui Căciulescu au fost în roluri de comedie. O singură dată a jucat într-o dramă: drama propriei sale vieți. Unicul său rol tragic a fost unul deosebit de lung, care a durat câțiva ani: ani cumpliți, pe care, arestat din motive politice fiind, i-a petrecut la sinistrul Canal. Căciulescu, cel pe care îl cunoșteam noi, era un om slăbuț, al cărui chip ar fi putut fi considerat ascetic. Ar fi putut, dar nu era așa. Niște sprâncene imense, care-i acopereau ca o streașină ochii ghiduși, împreună cu trupul filiform ca o grisină stârneau hohote de râs înainte chiar ca el să fi apucat să rostească vreun cuvânt.

Se spune că un umorist adevărat este cel care, înainte de a-i lua în râs pe ceilalți, are puterea de a se ironiza mai întâi pe el însuși. Căciulescu le-a făcut din plin pe amândouă. Vorbind despre sine însuși, n-avea nicio problemă să recunoască, în hohotele de râs ale publicului, că este „solid ca un biscuit privit din profil“. Iar într-o șarjă amicală, în care părea că polemizează cu prietenul său, corpolentul Mircea Crișan, tot el s-a lăudat cândva cu trupul său: „Ați auzit vreodată un îndrăgostit spunându-i iubitei: dragă, tu ești grăsiciunea mea? Nu, toți spun: dragă, tu ești slăbiciunea mea. Păi, vedeți? Fiecare cu ce are: Einstein cu fizica, eu cu fizicul“. Toate astea s-au încheiat însă brusc sub o rafală ucigașă. Ca un presentiment al vremurilor cumplite care aveau să urmeze, atunci, în seara de 24 decembrie 1989, Revoluția cretinilor a ucis Comedia.