Momente fabuloase din istorie ne sunt astăzi dezvăluite de către scriitorul Dan Ciachir

 ”O rază din norocul românesc

Arestarea lui Ion Antonescu şi proclamaţia Regelui Mihai I difuzată la radio seara târziu, pe 23 august 1944, au produs în România un val de entuziasm întrucât nimeni nu mai credea în răsturnarea Mareşalului, care nu avea de gând să rupă alianţa militară cu Germania. Lovitura de stat produsă, datorată în primul rând Regelui, a evitat atât distrugerea ţării – dacă nemţii şi ruşii s-ar fi luptat între ei pe pământul României –, cât şi „eliberarea” sovietică. Produs în ultimul moment prielnic şi eficient, actul de la 23 august a fost luminat incontestabil de o rază a norocului românesc despre care a scris atât de inspirat Mircea Vulcănescu. De aici şi sentimentul de uşurare pe care l-a declanşat într-un Bucureşti afectat de bombardamentele anglo-americane, ca şi în întreaga ţară, redusă la două treimi din suprafaţa României Mari.

Nădejdile româneşti din toamna lui 1944 şi din anii imediat următori au fost crunt dezminţite atât la noi, cât şi în alte câteva ţări. Toate aceste adevăruri sunt bine cunoscute şi au fost îndelung cercetate de istorici. Însă perioada de aproape trei ani şi jumătate dintre 23 august 1944 şi 30 decembrie 1947, data abdicării silite a Regelui Mihai, nu este numai de luptă politică şi de ocupaţie sovietică, pentru că, într-adevăr, venirea Guvernului Groza, pe 5 martie 1945, este sinonimă cu începutul comunizării României. Însă, în acelaşi an, Nicu-Aureliu Steinhardt dă la iveală o ediţie bibliofilă din Craii de Curtea-Veche de Mateiu I. Caragiale, apare prima traducere românească din Proust, debutează în literatură Petru Dumitriu şi Pavel Chihaia, doi mari scriitori, iar la Mânăstirea Antim din centrul Bucureștiului au loc întrunirile unui cenaclu mistic, Rugul Aprins, reunind săptămânal intelectuali laici de clasă, teologi versați, monahi îmbunătățiți, artiști plastici de anvangardă, ca şi pe compozitorul de muzică simfonică Paul Constantinescu. Şi tot pe atunci, un mare şi bogat antreprenor, înţelegând că fiul său – pe nume Liviu Ciulei – are o incontestabilă înzestrare pentru arta dramatică, îi construieşte în centrul Capitalei un teatru, aşezând deasupra lui un bloc de apartamente de câteva etaje, clădire care poate fi văzută şi astăzi în apropiere de Piaţa Romană... 

Despre asemenea înfăptuiri şi numeroase acte de cultură, dar şi despre episoade şi momente de viaţă bucureşteană, o să vorbesc în cele ce urmează, acestea fiind mult mai puţin cunoscute decât evenimentele politice ale acelei epoci. Referindu-se la acel răstimp pe care l-a trăit din plin, Alexandru Paleologu mărturisea: „Mai întâi, 23 august ne-a restituit democraţia sau cel puţin aparenţa democraţiei. Presa relativ liberă, fiindcă ruşii o controlau. Gazetele din ’44-’45 sunt foarte interesante de citit. Viaţa a căpătat un gust de petrecere, de bucurie, de cosmopolitism. Fiindcă te întâlneai atunci, la «Athénée Palace», la «Capşa», în oraş, cu englezi, cu americani, fel de fel de lume. Erau serate, baluri, cu englezi, cu americani, prin casele româneşti, care dădeau petreceri grozave.” Trebuie adăugat că în acei ani, potrivit mărturiilor ulterioare, Alexandru Paleologu şi prima sa soţie, actriţa Irina Don, formau cea mai frumoasă pereche din Bucureşti.”

Fragment din ”O PUNTE PUTREDĂ (Scene din anii 1945-1947)” de Dan Ciachir.