Peisaje şi stări mentale în Valonia

Ce ar fi deosebitor între Flandra şi Valonia la o primă vedere? Peisajul e cam acelaşi. Ţinut plat, întrerupt din loc în loc de molcome suişuri colinare, brăzdat de râuri şi canale, pe malurile cărora se înşiruie aşezările strânse în jurul bisericilor ca sub stihare arhiereşti. Câmpia şi colinele, cele abia bănuite, au din loc în loc coperişuri de păduri bătrâne, nu nepătrunse, ci cu aspect foarte asemănător parcurilor grijite de mână omenească. Mediul şi cele cuprinse în el sunt aici în Valonia, ca şi în Flandra, netulburate în rosturile lor. Există un cult şi un respect sacru faţă de natură, ce trebuie să fie păstrată spre a fi aşa cum a fost de când lumea şi pământul. Modernitatea îşi arată semnele prezenţei pretutindeni. Autostrăzile se aştern în lung şi curmeziş, întreţesându-se unele cu altele, viaductele şi podurile se arcuiesc peste cursuri de apă, se furişează prin văgăuni, străpung sub pământul şi săgeată distanţele, dar peisajul, ceea ce-a rămas după invazia reţelei rutiere, nu este agresat, ci integrat noii realităţi. Nici extinderile de habitat, ce-s tot mai frecvente şi inevitabile într-o ţară aflată într-o expansiune demografică, nu au distrus echilibrele. S-a făptuit această creştere într-o fraternitate fericită a urbanismului cu ambianţa naturală.
În trecere iute de automobil şi mai apoi în preumblări mai lenevoase sau mai grăbite, observi primele diferenţe. Flandra pare, în pofida temperamentului mai nordic al locuitorilor săi, scăldată în mai multă lumină, cu belşug de podoabă arhitectonică, mai chipeşă. Valonia, dimpotrivă, deşi e topos al romanităţii, e severă în alcătuirea sa, cu trăsături chiar sumbre uneori în plastica construcţiilor. Dacă Flandra este tărâmul arhitecturii ca de paradă, Valonia e patria zidirilor din cărămidă, sobre, uneori mohorâte, cu semne vizibile lăsate de trecerea timpului şi de fumul de şemineu în care ardea cândva cărbunele scos din acest ţinut minier. Sunt urmele unui trecut ce mai reverberează, cu toate că minele s-au închis de mult şi oamenii au azi alte îndeletniciri. Acel timp revolut marchează încă mentalitatea valonilor, mai ales că unii dintre ei, urmaşi ai minerilor, n-au izbutit întru totul să treacă peste şocul dispariţiei mineritului. Această fractură mai răsună în oameni şi locuri. A fost un urcuş al Golgotei, al pătimirii, se vede greu de lecuit. Însăşi psihologia vieţuitorilor regiunii istorice a Valoniei a fost şi rămâne infuzată de asprimea acestei ocupaţii umane, ce este una a luptei teribile pentru existenţă şi pâinea zilnică.
Configuraţia Valoniei a fost determinată de istorie, de epocile merovingiene şi carolingiene, cu gloria lor apusă, dar neştearsă în memorie. În duhul locului se regăsesc aspiraţiile de odinioară spre măreţie, ce palpită şi azi în trupurile din piatră ale catedralelor şi bisericilor, cu a lor glacială, dar semeaţă croială. Şi-a pus o amprentă indelebilă asupra locurilor şi oamenilor şi perioada revoluţiilor industriale, ce-au modelat caractere, comportamente şi un mod de a fi. Toate aceste evoluţii au pecetea lor în înfăţişarea de acum a Valoniei. Locuitorii săi sunt mândri de trecutul lor răsunător şi preocupaţi să-şi găsească locul într-o lume în schimbare dinamică, să-şi prezerve identitatea într-o confruntare permanentă şi deseori contondentă cu belgienii de etnie flamandă. Sentimentul apartenenţei la o comunitate e viu şi cultivat printr-o acţiune sistematică de perpetuare a unor valori unificatoare şi a simbolurilor vechimii. Oraşele valone sunt patronate de sfinţi, ale căror moaşte sunt păstrate evlavios în cele mai importante biserici, cu vârste multiseculare. Celebrarea acestora adună în comuniune fraternă întreaga suflare a aşezărilor. În pelerinaje şi petreceri deosebirile de rang şi stare socială dispar şi vreme de o zi oamenii formează un tot, respiră şi se bucură, trăind laolaltă ca în timpurile cele de demult.
Fiul nostru, în vremea când era medic rezident la Mons, a fost realmente surprins de felul în care colegii săi doctori aşteptau cu înfrigurare Doudou, sărbătoarea oraşului, ziua purtării în pelerinaj, pe străzile inundate de omenire, a moaştelor Sfântului Waudru. Sunt ceasurile lungi, când se uită de prejudecăţi şi convenienţe, când spumegă bucuria şi oamenii se dedau fără oprelişti plăcerilor fruste, trăirii senzoriale şi sufleteşti nonconformiste. Se produce, cum îmi povestea Ionuţ, o metamorfoză uimitoare în făpturile omeneşti. Se dezbracă un veşmânt şi se îmbracă altul. Se redescoperă rădăcini şi izvoare pierdute. Acest miracol ţine doar o zi, dar atunci parcă cerul se uneşte cu pământul, se dezghioacă în lăuntrul omului sămânţa începuturilor, dă colţ şi iese biruitoare la lumină.

Din cartea în pregătire „Priveliştile lumii în zugrăvituri de cuvinte”