Sfinţii Dimitrie sau umanul împlinit

Sfârşitul lunii octombrie coincide cu o sărbătoare specială în primul rând pentru grecii din toată lumea, ei celebrând, pe 26 octombrie, atât pe Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, cât şi Ziua Naţională a Greciei.
La români, se cinstesc doi Sfinţi Dimitrie: Mucenicul şi Cuviosul, ultimul „aflându-se” în Bucureşti, la Catedrala Patriarhală. De aceea, îndeosebi în ultimii ani, celebrarea lor a luat amploare. Felul cum este celebrat Sfântul Mucenic Dimitrie la Tesalonic - unde se află biserica în care sunt adăpostite rămăşiţele lui pământeşti - este admirabil, şi a influenţat şi amploarea celebrărilor româneşti ale Sfinţilor. Ce se află, însă, dincolo de festivităţile organizate de astfel de celebrări fastuoase? „Afaceri popeşti”, ar răspunde fără ezitare necredincioşii. „Evlavie, credinţă”, ar răspunde cei credincioşi. În realitate, un ochi obiectiv care analizează evenimentele le vede pe ambele. Aşa cum şi Hristos a văzut cum se infiltraseră „afaceriştii” în treburile strict religioase ale Templului lui Dumnezeu din Ierusalim. Însă, după cum atunci, în vremea lui Hristos, evreii religioşi, fideli lui Dumnezeu, îşi exercitau obligaţiile derivate din practicarea credinţei lor, deşi poate că mulţi vedeau că nu era chiar totul imaculat, în ordinea de la Templu, la fel fac şi creştinii care-şi exercită practic, obiectiv, fidelitatea credinţei lor în Dumnezeu. Fiindcă cei credincioşi ştiu bine că pe această lume nimic nu este definitivat la modul absolut. După căderea luciferică, răul convieţuieşte cu binele, la fel cum neghina creşte şi ea în lanul de grâu. Doar la finalul lumii, al umanităţii, la Ultima Judecată, separarea răului din bine se va face definitiv, clar şi dureros. Până atunci, Dumnezeu îngăduie, deşi nu iubeşte răul, amestecul lui cu binele. Aşteaptă autocorecţia omului.
Deşi aproape de neînţeles pentru spiritul materialist, cinstirea Sfinţilor este mai mult decât simplu ritual. Şi nu este o „afacere popească”. Este expresia nevoii omului de a recunoaşte şi mărturisi valori mai presus de el. Iar această nevoie este cu atât mai pregnantă, cu cât omul este mai moral, mai curat sufleteşte. Fiindcă cel ce se complace în duplicitate morală, în obscuritate sufletească şi de conştiinţă nu poate să admită, sau o face cu mare greu, că există, totuşi, oameni care au trăit şi trăiesc pe alte coordonate valorice, superioare. Aceştia sunt Sfinţii - oamenii care au trăit plenar rostul profund al vieţii, ajungând să se statornicească în Bine, în Adevăr, în comuniunea Sfintei Treimi. Iar aşa fiind, ei chiar au puterea de a mijloci pentru noi, pentru lume, pentru cei care o cer.