The Year’s Best Science Fiction

Pentru un fan SF înrăit şi chiar pentru cineva doar interesat de gen, volumul I al antologiei The Year’s Best Science Fiction reprezintă un adevărat festin, pregătit cu grijă de cei de la Nemira şi servit în preajma sărbătorilor de iarnă. Antologia cuprinde texte scrise de autori americani şi englezi, toate culese cu grijă şi talent de celebrul Gardner Dozois, câştigător de Hugo, Nebula şi Locus, atât ca scriitor dar mai ales ca editor.

Făcând parte din categoria fanilor ultra de SF, bine-nţeles că mi-am pre-comandat antologia, înainte să apară, de pe un site SF, care făcea o reducere interesantă pentru cei interesaţi. ( În final, nu a fost chiar o afacere, deoarece taxele de transport au anulat promoţia. Astfel, am plătit chiar câţiva lei în plus faţă de oferta directă de la Nemira. Aşa se întâmplă întotdeauna în viaţă, când eşti bugetar şi zgârcit.)

Când vezi şi mai ales ţii în mână volumul cu cele 672 de pagini, imposibil să nu te cuprindă o stare de emoţie puternică generată de faptul că te aşteaptă o lectură de super SF, şi când îţi mai fuge şi mintea la apariţia în curând a volumului doi, ai toate şansele să intri într-o stare de Nirvana sau fibrilaţie cardiacă.

Veritabila cărămidă SF, care este volumul I al antologiei The Year’s Best Science Fiction, cu dimensiunile de 130×200 mm (şi nu 107x178mm aşa cum sunt date dimensiunile pe site) are grosimea de 40 mm (măsurată cu şublerul de subsemnatul, pentru simplu motiv că îmi place să citesc cu “măsură”), care sunt împărţiţi inegal între 13 autori.

În mod firesc, ar trebui să afirm în continuare că cei treisprezece autori au alocate un număr inegal de pagini pentru că şi valoarea lor este inegală, fapt care este însă contrazis de lectura cu atenţie a textelor. Prima reacţie este într-adevăr aceasta : că între cei treisprezece scriitori există o mare diferenţă de calitate şi cantitate de premii importante câştigate de-a lungul carierei, că unele texte au un fir epic complex, scriitură îngrijită şi de calitate în timp ce alţii par a fi scris la beţie (cum zicem noi, românii) sau în stare de “high” (cum zic ei, străinii).

Explicaţia este însă cu totul alta, pur şi simplu fiecare din cele 13 texte sunt altceva ca subgen SF şi mod de abordare a stilului scriitoricesc. Astfel, după primele 56 de pagini citite, cuprinând Mica zeiţă a englezului Ian McDonald, un coctail superb de fantasy cu rădăcinile în profunzimea filozofiei indiene şi elemente pure de cyberpunk, treci de-a dreptul ameţit la Alstair Reynolds care te poartă în doar câteva zeci de pagini în spaţiul sideral, atât de departe încât aproape că îţi îngheaţă mintea şi sufletul, cuprinse de frigul cosmic zugrăvit în Dincolo de falia Aquila.

După un asemenea tur de forţă, obligatoriu trebuia sa urmeze un text care să aducă cititorul la starea de normalitate, puls regulat şi privire limpede, lucru care îl face cu talent Michael Swanwick în Vara triceratopilor, şi care, fie vorba între noi, nu este unul din cele mai bune texte ale multe câştigătorului de premii Nebula, Hugo şi World Award dar este cu siguranţă unul din cele mai lirice, bun de citit alături de prietenă sau soţie, care visează în permanenţă concedii nesfârşite la Paris, Roma sau insule exotice.

Robert Reed ne rupe pur şi simplu legăturile neuronale cu Camuflaj care ne poarta într-un viitor atât de diferit al umanităţii, care trăieşte alături de toate celelalte specii extraterestre pe o navă gigantică, încât doar înţelegerea acestor lucruri te fac să te doară capul şi, daca mai si adăugăm acţiunea tipic detectivistă, imaginaţia cititorului scapă rapid de sub control aşa cum a păţit cu siguranţă şi autorul.

Cele doar 18 pagini ale lui Ken MacLeod în O speţă de concordie sunt un adevărat tur de forţa in care autorul ne prezintă într-o atmosfera space opera, o problema religioasa şi de contact extraterestru în cei mai puri termeni hard SF. Un adevărat duş rece, pe care cititorul avizat îl considera ca un fel de pregătire înainte de întâlnirea cu Bruce Sterling, unul din promotorii cyberpunk-ului. Doar ca in antologiile lui Gardner Dozois nu se lipesc etichete pe autori şi textele lor, aşa ca în Planul lui Blemmye cititorul uimit de noua fata a lui Sterling este purtat cu talent prin deşerturile Arabiei, în vremurile cruciaţilor, printr-o aventură fantasy, cu personaje pitoreşti şi ciudate, totul culminând într-un sfârşit apoteotic, într-o încleştare ireală dintre eroii principali cu o armata de diavoli.

Centrul de greutate al antologiei, cel puţin ca poziţionare şi cu cel mai mare număr de pagini este În zona de seism al lui David Gerrold, un autor aproape necunoscut, pe la noi, dar posesor de Hugo, Nebula şi zeci de romane publicate (inclusiv câteva scenarii de episoade Star Trek), pe la ei. Nuvela este construită pe tema călătoriei în timp grefată pe o delicată introspecţie în lumea gay a anilor şaizeci (cârcotaşii ar putea spune că analiza sentimentelor acestei minorităţi este chiar prea delicată).

Acţiunea este însă trepidantă, aşa cum era viaţa în America anilor premergători mişcării Hippy, iar automobilele aveau aripioare şi bare de protecţie din oţel inox. Dacă cea mai mare parte a acţiunii se petrece prin salturi mici în timp, de doar câţiva ani, finalul ne oferă un autor care se dezlănţuie în imaginarea unui viitor al omenirii, aşa cum probabil nu îl va trăi însă nici unul din cititorii lui actuali.

Stephen Baxter este un autor cu nume cu rezonanţe puternice în lumea SF-ului, care nu a reuşit însă până la această dată să câştige vreun Hugo sau Nebula şi mai mult ca sigur că nu va reuşi acest lucru nici cu povestirea Copiii timpului din antologia lui Gardner Dozois, pentru simplu motiv că este prea tristă pentru sf-isti adevăraţi, recunoscuţi pentru optimismul lor fără măsura şi logică, uneori. Hard sf-istul Stephen Baxter ne propune câteva scenarii ale unei vieţi umane după sfârşitul lumii, pe parcursul următoarelor sute de milioane de ani (vom vedea).

Vonda McIntyre este singura voce feminină din această antologie, atât la propriu cât şi la figurat. Textul propus de autoarea americană, galonată însa cu premii Hugo si Nebula, este cu totul altceva faţă de celelalte nuvele şi povestiri ale antologiei, în care natura şi logica umană sunt lucruri străine si îndepărtate. În Companionii, între pasagere şi navele lor spaţiale există o legătură cu adevărat organică, procrearea se face intre femeia pilot de navă, mama şi amantă în acelaşi timp, care îşi poarta amanţii, nişte mici monştrii, în propriul pântec, iar copilul este conceput o data cu nava în care îşi va trăi întreaga viata. Pentru divertismentul cititorilor, câteodată, femeile pilot intra in conflict pe motiv de amor si trădare si se lupta până una din ele este învinsă cu navă cu tot.

Valul ni-l aduce pe autorul Gene Wolfe (sau, daca vreţi, invers), un scriitor considerat de multe voci autorizate unul din cei mai talentaţi autori de SF, daca nu cel mai, aceasta din punct de vedere al stilului. In povestirea de faţă, prea scurtă (chiar cea mai scurta din întreaga antologie) pentru a ne da seama de stilul mult apreciatului autor, suntem invitaţi într-un viitor în care oamenii locuiesc în oraşe construite pe platforme plutitoare aflate in permanenţă în pericolul ciocnirii şi scufundării, aşa cum se întâmplă şi în textul de faţă.

Neal Asher ne readuce cu picioarele pe Pământ privind construcţia literară a nuvelei sale Blind grăia măcăreţul, scrisă aşa cum se făcea în perioada vârstei de aur a SF-ului, cu acţiune simplă, cinematografică, cu personaje pozitive şi negative, cu o poveste de dragoste, un monstru teribil care în final se dovedeşte a fi mai de treaba decât confraţii cu care personajul principal intră in conflict şi se vânează reciproc conform regulilor simple şi spectaculoase ale oricărei partide de vânătoare.

Cel mai titrat autor din antologie este, indiscutabil, Joe Haldeman, care ne oferă noua cititorilor un text dulce-amărui, înger de lumină, cu o acţiune ce se desfăşoară intr-un viitor dominat de un fundamentalism religios numit Chrislam, în care până şi regulile celui mai simplu comerţ sunt supervizate de imani atotputernici.

Finalul este neaşteptat : în acesta lume distopică, apare un extraterestru care îi propune personajului principal un schimb ciudat prin care îi oferă un glob de lumină pentru unul din primele exemplare de revista pulp SF. Straniul schimb este o adevărata parabolă, din care fiecare înţelege ce vrea : ştiinţă contra imaginaţie, cultura contra gadget inutil, etc.
Antologia se incheie cu o nuvela consistentă atât ca număr de pagini cat ca si realizare literara.

James Patrick Kelly ne poartă în Foc într-o lume stranie, o planetă izolată, singurul loc în care au rămas oameni adevăraţi, nemodificaţi genetic dar şi moral, personajul principal, pompierul Spur fiind un adevărat american, coborât parcă din filmele americane interbelice : integru, serios, patriot, chiar plictisitor câteodată, totul până la întâlnirea cu un grup de copii extratereştri care scot adevărul la suprafaţă si declanşează o serie de evenimente.

În final, putem spune că dacă nu îţi place această antologie, înseamnă ca nu îţi place SF-ul, daca îţi plac doar anumite texte din antologie, înseamnă ca ai probleme cu unele sub genuri ale SF-ului : fantasy, hard sf, cyberpunk etc., iar daca ţi-a plăcut în totalitate, sau aproape în totalitate, ai dat lovitura, pentru că va apare (a apărut) şi volumul al doilea al antologiei The Year’s Best Science Fiction.

Sursa: http://nemirabooks.ro