The Year’s Best Science Fiction – Volumul II
Dimensiune font:
Prima impresie pe care am avut-o la întâia răsfoire a volumul II al antologiei The Year’s Best Science Fiction a fost aceea de vitrină cu geam de cristal a SF-ului american cu foarte multe fisuri şi crăpături produse de o pleiadă de scriitori anglofoni dar ne americani : finlandezi, canadieni, indieni, irlandezi etc.
Primul gând a fost acela că globalizarea a lovit atât de rău SF-ul încât s-a terminat cu monopolul american asupra genului şi în viitorul volum al antologiei vom citi doar autori chinezi. Totul s-a dovedit a fi însă o părere eronată, aşa cum este şi aceea că genul SF este pe ducă, căsăpit meticulos de fantasy, lucru care este doar parţial adevărat, din câte am înţeles din superba „Sinteză : 2005” a activităţii generale în acest gen literar, cu care se încheie volumul II al antologiei recenzate în aceste rânduri.
Volumul II al antologiei The Year’s Best Science Fiction este reuniunea a 19 autori care scriu SF în cel mai pur stil american, chiar dacă câţiva dintre ei au origini genetice prin Finlanda, Canada sau India, pur întâmplător. Marea diferenţă faţă de primul volum al antologiei, alcătuit din texte de autori consacraţi şi recompensaţi în marea majoritate cu Hugo şi Nebula, este că de data aceasta majoritatea scriitorilor cuprinşi nu sunt atât de faimoşi, recunoscuţi şi premiaţi precum cei din volumul I.
Acest lucru s-ar putea să fie un motiv pentru cârcotaşi să afirme că acest Galion care vine maiestuos din lumea nouă : The Year’s Best Science Fiction, volumul doi, este doar balastul care susţine corabia. Lectura dovedeşte că faptele nu sunt deloc aşa şi valoarea textelor din volum al doilea nu este cu nimic mai prejos faţă de primul, ba unele sunt chiar mai best dacât the best.
***
Prima nuvelă a antologiei se intitulează Omul-calorie şi este semnată de Paolo Bacigalupi, care ne oferă aproape 50 de pagini de distopie (contra utopie) în cel mai pur înţeles al acestui subgen al SF-ului. Astfel, personajul principal, Lalji, este un fel de prospector şi traficant de proteina vegetala într-o lume distrusă de experimentele transgenetice asupra plantelor, în care totul se vinde şi se cumpără sub formă de energie pură, extrasă din soia, grâu sau porumb, sub formă de aliment pentru fiinţe sau biocombustibil pentru maşini.
Personajul nostru, de origine indiană, pentru care Misissipi este un fel de Gange sfânt, cu trimiteri la tot felul de zeităţi hinduse, primeşte misiunea de a părăsi oraşul natal New Orleans, şi de a aduce în oraş un individ ciudat, Charles Bowman, un aşa numit generuptor, posesorul unei descoperiri extrem de importante. Urmează un drum pe apele fluviului Misissipi, plin de peripeţii, la finalul căruia Charles Bowman se dovedeşte a fi un fel de agronom singuratic, care cultiva într-un spaţiu mic şi ascuns legume şi fructe nemodificate genetic, spre uimirea lui Lalji. Marele secret al ciudatului agronom se dovedeşte a fi câţiva pumni de seminţe de plante capabile să încolţească şi să se reproducă, spre disperarea marilor concerne agricole care stăpâneau lumea tocmai prin modificarea genetică a tuturor plantelor care asigurau o singură recoltă, seminţele fiind nişte capsule închise, incapabile de încolţire.
Lucrurile se precipită pe drumul de întoarcere, Charles Bauman pierzându-şi viaţa în urma unei lupte cu cei care păzeau monopolul agricol. Astfel, traficantului Lalji nu-i rămâne altceva de făcut decât să cultive cele câteva zeci de boabe de cereale, legume şi fructe, pe care generuptorul le purta asupra lui spunând că sunt doar simplă proteină vegetală pentru hrană. Una din cele mai intersante idei ale autorului acestui text reuşit este modul de depozitare a surplusului de energie, obţinut pe cale cinetică, sub formă de arcuri cinetice, care apoi erau utilizate de motoare prin relaxarea acestora, totul semănând puţin cu frumoasa şi nobila idee de a depozita căldura pe timp de vară în damigene pentru a putea fi folosită pe timp de iarnă.
***
Britanica Gwyneth Jones le oferă cititorilor antologiei o mostră de space opera, intitulată Punct de sprijin, patruzeci şi patru de pagini de acţiune alertă pe o staţie orbitală, populată de personaje pitoreşti din mai multe lumi, care vorbesc un jargon tehnic în care cele mai remarcabile invenţii tehnice poartă nume de genul super rapida praştie cu fuziune avansată, iar personajele, indiferent de rasă, se comportă ca ultimii borfaşi din zilele noastre.
Staţia orbitală se numeşte Tigaia, iar mânerul (măciulia) acesteia este o zonă interzisă, în care se afla o fiinţă-lucru stranie şi foarte valoroasă, care este mulsă la intervale regulate de timp, asigurând jumătate din necesarul de heliu al Pământului şi nişte stranii particule q-bits rezistente la decoerenţă, care au, printre altele, şi capacitatea de a opri poluarea.
De fapt, staţia a fost construită de pământeni şi plasată undeva departe, pe orbită, doar cu scopul de a putea fi exploatată în siguranţă, profitând de tranzitul non-local, astfel încât orice accident spaţio-temporal să afecteze doar această zonă de frontieră spaţială.
Cei care doreau să rişte pentru a deveni prospector, nu făcea altceva decât să se întindă într-un compartiment de tranzit şi echipat doar într-un costum spaţial erai purtat, complet la hazard, datorită efectului Buonarotti, în spaţiul nemărginit, unde dacă erai un tip norocos, puteai descoperi o planetă asemănătoare Pământului, ale cărui coordonate le vindeai marilor corporaţii şi deveneai un om extrem de bogat.
Din nefericire, cea mai mare parte dintre prospectori nu se mai întorceau deloc, sau reveneau mutilaţi, bolnavi şi la fel de săraci ca atunci când plecaseră în prospecţiune. Fauna umană şi extraterestră de pe staţia orbitală este completată de tot felul de ciudaţi, din care fac parte şi cuplul de extratereştri Orlando şi Grace, mari amatori de filme vechi, alb-negru şi care îţi încearcă şi ei şansa în aflarea unor coordonate care ar putea fi vândute celor interesaţi.
Aceştia pun la cale, împreună cu un soi de boschetar spaţial, Draco, să fure o parte din lichidul atât de scump produs de fostul prospector transformat în fiinţa-obiect monstru, sechestrată şi atât de bine păzită în măciulia staţiei orbitale. Cei trei, ajutaţi şi de alte personaje la fel de stranii, pun la cale un plan perfect, care decurge normal până când Draco, într-un acces de lăcomie, se hotărăşte să ia creatura cu totul, lucru care se pare că aceasta nu a fost de acord, făcându-l pe boschetarul cosmic să dispară în neant iar cei doi extratereştri să rămână cu buzele umflate.
***
Hannu Rajaniemi este un fliandez care îşi dă doctoratul în Scoţia, la Edinburg, în teoria stringurilor şi în timpul liber recită, scrie povestiri bazate pe mitologia filandeză şi, binenînţeles, SF de calitate. Textul publicat în antologie se numeşte Deux ex Homine şi este un cyberpunk amestecat cu elemente de fantastic nordic.
Acţiunea debutează cu o reuniune de familie, la masa de duminică fiind aşteptat un înger. Aceasta se dovedeşte a fi de fapt o armură de soldat, construită din mercur, capabilă de levitaţie într-un nor de lumină albă, în care se află Aileen, o tânără înrolată în armată, fosta iubită a lui Jukka, cel care de fapt este naratorul acestei istorii.
Cititorul trebuie să execute o lectură atentă, pentru că orice relaxare sau clipă de neatenţie îl face să piardă logica acţiunii, dacă există vreuna. Oricum, ideea este că suntem într-un viitor destul de confuz, dominat de calculatoare, hakeri cuantici, aşa cum a fost şi personajul nostru Jukka, IA, simbioţi care controlează mintea şi multe alte lucruri de genul acesta care fac deliciul pasionaţilor de cyberpunk.
Nu trebuie uitat nici Fesu, care este un fel de supercalculator uriaş, sub forma unei stele de mare, cu diametrul de un kilometru şi jumătate şi care pluteşte în permanenţă deasupra orăşelului în care se petrece acţiunea, şi care controlează absolut totul. Sfârşitul pare a fi unul fericit : Jukka renunţă la simbiot şi s-ar părea că rămâne cu Aillen, iubirea vieţii lui.
Canadianul aproape reîntors din stele este un text political fiction scris în tandem de către Jay Lake şi Ruth Nestvold, doi autori foarte tineri şi extrem de promiţători.
Sincer, în timp ce lecturam această nuvelă, şi mai avem câteva pagini până la sfârşit, nu reuşeam să-mi dau seama unde este elementul SF în toată istoria, în afară de un uşor ingredient science fiction care venea din faptul că o femeie şi un bărbat stau pe malul unui lac şi aşteaptă reîntoarcerea soţului doamnei în cauză, plecat într-o călătorie spaţială, având ca efect secundar un fel de vertij în mijlocul lacului.
Cu toate că la prima vedere, textul pare impermeabil SF, el conţine câteva elemente de recuzită SF bine aşezate scenografic.
În primul rând, călătorul spaţial este un excentric canadian îmbogăţit în domeniul comunicaţiilor, care în urma unor cercetări şi experimente personale reuşeşte un salt spaţio temporal, care ar fi trebuit să dureze o săptămână, dar care îşi sună soţia după şase ani şi stabileşte o reîntoarcere-reîntâlnire pe malul acestui lac. Data revenirii trece şi în locul cosmonautului canadian apare doar această anomalie în mijlocul lacului, pe care rând pe rând o cercetează toată lumea, până se plictiseşte, rămânând în aşteptare, ani buni, doar soţia acestuia şi Bruce Diedrich, un fel de cercetător canadian, de origine americană, nouăzeci la sută om de ştiinţă şi 10 la sută informator.
Nuvela pare a fi un fel de poveste de dragoste platonică între cei doi, glazurată cu câteva acţiuni tehnico ştiinţifice care se încheie însă tragic prin explozia lacului, cauzată de încercarea canadianului cosmonaut de a se reîntoarce. Soţia acestuia moare, dar cititorul descoperă cu uimire că de fapt aproape toată această aşteptare a fost pusă la cale de serviciile de spionaj canadiene în încercarea de a pune mâna pe documentele cercetărilor făcute de canadianul cosmonaut şi care erau ţinute secret de soţia acestuia.
Instrumentul lor fusese Bruce Diedrich, care acceptase formal să informeze guvernul canadian asupra cercetărilor sale în zona lacului, dar care nu se gândise nici o clipă că era folosit ca un adevărat spion, pentru aflarea existenţei documentelor privind zborul spaţial. Ca orice canadian care se respectă şi se consideră înşelat de guvernul său, Bruce Diedrich distruge toate datele atât de preţioase. Şi uite aşa au rămas canadieni cu un singur reprezentant în cosmos, ca şi noi prin domnul Prunariu, doar că în condiţii puţin diferite.
***
Bomba cu mecanism atomic este scrisă de Dominic Green, un autor britanic care a publicat până acum doar în paginile revistei engleze Interzone, dar după calitatea textului, tânărul scriitor promite mult. Nuvela poate fi încadrată în subgenul distopiei, adică un viitor sumbru al omenirii, cauzat de data aceasta de supraînarmările făcute de ţările lumii, mai ales cu tot felul de mine, mai mari sau mai mici, capabile să te facă ţăndări doar dacă respiri în apropierea lor.
Acţiunea se desfăşoară în Kinshasa, capitala statului african Congo, pentru care autorul nici nu a trebuit să facă un efort imaginativ prea mare privind atmosfera, având în vedere că este un oraş realmente distrus de războiul civil, cu infrastructura complet căzută, unde aproape nimic nu mai funcţionează.
În viitorul zugrăvit de Dominic Green lucrurile stau însă şi mai rău, întregul oraş fiind căptuşit cu mine care mai de care mai sofisticate, explodând până şi la tic-tac-ul ceasului de la mână, producând explozii catastrofale sau un simplu „fâs” prin care împrăştie în atmosferă viruşi HIV modificaţi , capabili să îmbolnăvească prin simpla inhalare aerogenă.
Personajul principal se numeşte Mativi şi însoţit de o copilă localnică, pe post de ghid, descoperă într-o clădire abandonată câteva zeci de arme ciudate, abandonate şi pentru care localnici aveau deja un soi de veneraţie zeiească. Descoperirea produce agitaţie în toate straturile societăţii congoleze, dovedind că ciudaţi pioni din oţel erau mai mult decât nişte simple arme uitate şi după o încercare nereuşită de eliminare a agentului ONU Mativi, având ca ocupaţie de bază dezarmarea, aflăm că de fapt containerele respective conţineau energie electrică depozitată printr-o tehnologie sofisticată, inventată de oamenii de ştiinţă africani sub patronajul interesat al dictatorului ţării, care primea bani frumoşi pentru asigurarea alimentării cu energie electrică a unui oraş cu 5 milioane de locuitori şi aflat în pragul colapsului economic.
Lucrurile ameninţă să scape de sub control în timp ce autorităţile transportau unul din pioni de oţel la centrala electrică a oraşului, ciudatul obiect absorbind ca o mini gaură neagră obiecte dar şi oameni, ucigându-i. În final, agentul lui Dominic Green reuşete, după câteva aventuri specifice, să anihileze containerele care erau nişte adevărate bombe ce ameninţau întreaga planetă şi să mai salveze încă o dată omenirea de la dezastrul total, lucru pe care îl putem observa şi noi, dacă privim cu mare atenţie în jur.
***
William Sanders este un scriitor care după un debut promiţător în ale SF-ului se îndepărtează de gen şi doar insistenţele marelui Roger Zelany îl convingă să revină, şi bine a făcut. Autorul, într-un fel specializat în subgenul „Alternate History”, ne propune prin Amba o distopie scrisă după toate regulile sub genului.
Suntem într-un viitor nu prea îndepărtat al omenirii, insuficient pentru ca invenţiile tehnologice să schimbe ceva în stilul de viaţă cotidian dar suficient de mult ca încălzirea globală să fie aşa de puternică pentru a schimba dramatic clima, astfel încât Siberia s-a transformat într-o adevărată oază în care visează să emigreze orice american întreprinzător, un lucru aproape imposibil din cauza legilor impuse de Federaţia Rusă.
Cu toate acestea, personajul principal este americanul Logan, stabilit de peste douăzeci de ani undeva între Habarovsk şi Vladivostok, organizând un fel de safari siberian pentru cei foarte bogaţi care doreau să fotografieze tigri siberieni în libertate. Viaţa este însă grea în Siberia şi ea devine şi mai grea după ce un client uită să-i mai plătească safari-ul. În aceste condiţii, Logan şi echipa sa este obligată să facă ceea ce urau cel mai mult, să devină un fel de călăuze pentru imigranţii ilegali chinezi, care încercau să fugă dintr-o ţară devastată de uragane şi tsunami.
Mijlocitorul acestor treceri ilegale se dovedeşte a fi un individ lipsit de scrupule care în final îi executa pe chinezii candidaţi la imigrare în Siberia, pentru a nu intra în conflict cu autorităţile. Logan şi echipa sa lichideaza grupul de comando ce trebuia să-i execute pe chinezi alcătuit dintr-un grup de oameni de ştiinţă şi care drept mulţumire îi avertizează că în câţiva ani a avea loc o creştere bruscă de temperatură care va face şi din Siberia un teritoriu nelocuibil. Finalul nuvelei ne oferă o execuţie naturistă a intermediarului care ucisese atâţia chinezi. Acesta este legat şi lăsat să fie sfâşiat de tigrul Amba în timp ce Logan încearcă să rezolve dilema unde ar putea trăi mai bine : Alaska sau Mongolia.
Muntele de aur este o un altă realizare literară SF distopică în acest al doilea volum al antologiei domnului Gardener Dozois, care parcă oglindeşte într-un fel o stare a lucrurilor în USA unde, cel puţin din puncte de vedere economic, acestea nu merg prea bine. Autorul este americanul Chris Roberson, care pe lângă frumoasele deprinderi de scriitor de anticipaţie, este şi editor la una din foarte la modă edituri mici, care s-au înmulţit ca ciupercile în occident şi America.
Acţiunea nuvelei se desfăşoară în sudul Chinei, care nu prea mai este aşa comunistă cum o ştim noi, dar nici nu ni se explică foarte clar ce s-a întâmplat, aflăm doar că are soldaţi ai Armatei Celor Opt Drapele, un Minister al Transportului Celest şi chiar un împărat Xuantong.
Indiferent de regimul politic, avem de-a face cu cea mai mare putere economică, care a realizat printre altele şi cea mai înaltă clădire din lume, Muntele de Aur, un turn înalt de trei mii de kilometri, construit cu foşti emigranţi americani, numiţi vinlanderi, săraci, desconsideraţi şi care vorbeau încă un dialect nativ numit engleză. Personajul principal se numeşte McAllister James şi este un bătrân decript de peste optzeci de ani şi care însumează de fapt într-o lume inversată de autor, toate suferinţele trăite de emigranţi chinezi în America, de-a lungul timpului.
Astfel, James, împreună cu fratele său Michel, fermieri din Tenesse, săraci lipiţi, unul din motive fiind şi faptul că era prea aproape de Imperiul Aztec, care iar nu ni se explică despre ce este vorba, dar bănuim, emigrează în regiunea Guangdong, unde începuse construcţia Muntelui de Aur. Pe fondul unei munci extrem de periculoase, construcţia constând în montarea unor segmente umplute cu gaz sub presiune, care explodau foarte des, are loc şi o poveste de dragoste între Michel şi o prosituată americană, pe care o iubea în secret însă şi personajul nostru.
Are loc un accident, Michel moare, cu toate că James l-ar fi putut salva, dar se gândeşte că aceasta era o posibilă soluţie pentru a rămâne el cu femeia. Numai că şi aceasta se sinucide la aflarea tragediei întâmplate, moment din care viaţa lui devine un adevărat purgatoriu şi fizic şi psihic. Din punct de vedere literar Muntele de Aur se derulează pe două planuri, unul care cuprinde povestea imigrantului nefericit McAllister James şi al doilea, în care o descendenta americană Johnston Lien, cercetătoare la Ministerul Transportului Celest, care în amintirea sentimentală pentru bunicul ei, îl plăteşte pe bătrânul McAllister James pentru a face o împreună o călătorie simbolică pe Muntele de Aur şi în trecutul trist al acestuia şi a tuturor minorităţilor imigrante.
Cu Albastru de Zima , cititorul volumului doi al antologiei, părăseşte Pământul pentru o space opera generoasă realizată de Alastair Reynolds, care este prezent şi în primul volum al antologiei tot cu o space opera, demonstrând în felul acesta, ca acest sub gen SF este un fel de specialitatea casei.
Prima parte a nuvelei este o prezentare succintă a operei marelui artist Zima, care, fără a suferi de grandomanie, ajunge să realizeze picturi de dimensiuni din ce în ce mai mari, adică asteroizi şi chiar cozi de cometă, spre aprecierea unanimă a iubitorilor de artă şi criticilor de specialitate.
Când domnişoara Carrie Clay, critic de artă, primeşte invitaţia unică a unui interviu în particular numai cu marele artist, domnişoara se consideră o fiinţă de-a dreptul privilegiată.
Partea a doua a nuvelei pare a fi o discuţie în contradictoriu a celor doi pe seama valorilor artei şi a utilizări AM-ului, un fel de secretar electronic al fiecărei fiinţe umane, care însă în majoritatea cazurilor este cel care ia hotărâri importante în viaţa acestuia, ţinând cont de o serie de factori cum ar fi : statistica, starea de sănătate a stăpânului, influenţa fizică şi psihică asupra lui etc.
Cititorului de SF, puţin blazat de această incursiune în istoria artei în viitorul omenirii i se serveşte însă şi momentul culminant al istoriei, aflând brusc, fără nici un fel de anunţ prealabil, că marele Zima nu este om ci o maşinărie, care s-a perfecţionat singură, pornind de la un robot casnic şi printr-o serie de transformări software şi hardware a ajuns în forma un soi de cyborg.
Motivul invitaţiei tinerei critice de artă este acela că Zima doreşte să-şi anunţe retragerea din lumea artelor, după ce tânăra crezuse că va afla noutăţi despre ultima realizare artistică a acestuia. Piscina personală de pe planeta personală a marelui Zima, va fi locul unde acesta îşi va decupla una după alta funcţiile, reducându-se la o stare asemănătoare de simplă celulă primată într-un lichid asemănător celui proteic, cam cum a început viaţa pe Pământ, fiind şi aceasta o idee interesantă despre inteligenţa artificială, care ajunsă la un anumit nivel de dezvoltare, devine primată celulară.
***
Motorul de căutare, scrisă de Mary Rosenblum este singurul text cu adevărat cyberpunk din ambele volume ale antologiei oferite de cei de la Nemira.
Spiritul meu macho a cam suferit la ideea că acesta mai este şi scris de o femeie şi poate şi de aceea, după primele pagini citite, impresia era aceea că urmăresc un film mut din perioada de aur, când culmea tehnici în viaţa umană era trezirea de dimineaţă, intrarea automată în pantalonii traşi de un mecanism ingenios, omleta pregătită mai automat decât la fast food, dar din ingrediente complet naturale etc.
Odată cu înaintarea în lectură, lucrurile nu stau însă chiar aşa de rău, având de-a face cu un cyberpunk care nu se desfăşoară pe cele mai înalte culmi ale IT-ului, dar suntem într-o lume unde chiar există un IA şi fiecare om poate este urmărit de guvern prin intermediul reţelelor de calculatoare, fiecare dintre ei având un profil bine stabilit, realizat din analiza cumpărăturilor pe care le făcea, a hranei şi băuturii pe care o consuma etc…
Când fiinţa umană ieşea din acest tipar, din diferite motive, se apela la găsirea lui cu ajutorul unui hacker, ca în cazul de faţă, când Federalii apelează la o mică firmă de hackeri, pentru a descoperi un periculos membru al sectei Gaia, după spusele lor, bineînţeles contra cost şi cu un bonus pentru rapiditate.
Personajul principal, susnumitul hacker, pe nume Aman, îţi dă seama că motivul căutării persoanei de către poliţia guvernului este alta decât apartenenţa religioasă, membri acestei secte fiind recunoscuţi ca persoane mai mult decât liniştite. După căutări specifice, hackerul nostru descoperă locaţia celui căutat, pe nume Daren, care locuia undeva la periferia oraşului, unde oameni trăiau modest dar bucurându-se de o producţie agricolă rudimentară, dar sănătoasă. Îl găseşte pe cel căutat şi descoperă adevăratul motiv pentru care era atât de dorit de poliţie.
Cu ceva timp în urmă, prietena acestuia murise din cauza unei supradoze de droguri iar Daren se hotărâse să-l prindă pe cel care îi vânduse drogul şi să-l ucidă, neştiind că în felul acesta intra în conflict chiar cu guvernul, care declanşase o campanie antidrog prin eliminarea cererii, pur şi simplu, ucigându-i pe consumatori cu droguri modificate şi vândute cu ajutorul comercianţilor de droguri complice.
Salvându-l pe Daren, în timpul conflictului final, hackerul nostru Aman este rănit şi autoarea ne dă de înţeles că acesta se va retrage din branşă pentru a se dedica luptei politice împotriva celor care conduceau America atât de păgubos, ca membru activ al sectei Gaia.
***
Efemerida de Peter Watts şi Derryl Murphy este o nuvelă tristă, numai bună să-ţi strice pofta de viaţă, dacă, din greşeală, eşti prea optimist la un moment dat. Cei doi autori şi-au unit forţele pentru a realiza o nuvelă în maniera sub genurilor biorobotica şi biopunk, sau cel puţin asemănător acestora, în care elemente de biologie se întrepătrund cu cele de robotică şi de inteligenţă artificială, pentru a rezulta un text pe gustul cititorilor de science fiction.
În cazul de faţă, personajele principale sunt Jean Govarec şi Stavros Mikalaides, prima, o fetiţă care nu trebuia să se nască, al doilea, un inginer IT care i-a creat fetiţei o lume virtuală în care aceasta să poată totuşi trăi, într-un sens mai larg al cuvântului. Părinţii Jeanei Govarec au activat o perioadă de timp la decontaminarea unor câmpuri agricole, având ca efect iradierea. În prima fază, doctorii le-au interzis să procreeze, deoarece lanţul de gene a celor doi este afectat punctual astfel încât copilul lor ar fi rezultat perfect din punct de vedere fizic dar cu un creier care nu s-ar fi dezvoltat absolut deloc.
În condiţiile date, tinerei familii ii propune un proiect, în care copilul lor să se nască totuşi şi cu ajutorul unui soft realizat de societatea Terracon, pur şi simplu să-i scrie memoria copilului ca pe un program de calculator. Totul ar fi fost perfect dacă rămânea la nivel de proiect, dar în momentul în care sunt implicaţi şi oameni, lucrurile se complică de fiecare dată, iar dacă unul dintre ei este şi neam de grec, mari specialişti în intrigi, se conturează destul de clar desfăşurarea evenimentelor.
În primul rând, părinţii nu se înţeleg prea bine cu odrasla lor, care nu pricepe de ce aceştia îi refuză până şi plăcerea de o scoate la plimbare, având în vedere că este conectată la calculatoare printr-un cablu gros ce îi iese prin cap, o legătură wirless fiind insuficientă pentru volumul datelor transmis.
Relaţia este însă aproape perfectă cu Stavros Mikalaides care şi el consideră că fetiţa îi aparţine mai mult lui decât celor doi părinţi biologici. Totul se încheie într-un adevărat vertij, Jean curmându-si zilele prin smulgerea cablului care o lega de calculator, dar aceasta doar din punct de vedere biologic, pentru că virtual, sufletul ei continuă să existe în realitatea creată de Stavros, într-o stare mult mai fericită pentru acesta şi copil, aceasta dintr-un anumit punct de vedere, care te pune rău pe gânduri.
***
Domnul conferenţiar universitar Chris Beckett ne prezintă în Piccadilly Circus o Londră care dacă ar arăta aşa, probabil că nici un imigrant român nu s-ar mai aventura în zonă. Nuvela scrisă în atmosfera deja uzitatului sub gen distopie dar şi uşor cyberpunk, ne poartă într-o Londră în ruină, în care lucrurile au ajuns atât de rău încât peste realitatea diformă, englezii, oameni practici de fel, au aplicat un fel de realitate virtuală în care totul arată la modul ideal.
Bineînţeles, toată lumea avea implantat un chip de Câmp pentru a putea percepe această realitate consensuală şi prin comutare puteau fi într-una din cele două lumi, după poftă şi chef.
Motivul pentru care s-a ajuns la această soluţie tehnică este acela că fiinţele umane trebuiau retrase dintr-un mediu pe cale să-l distrugă, şi s-a ales această soluţie pe baza a trei raţiuni : oamenii vor accepta uşor statul de consensual deoarece acest statut le oferă posibilitatea de a alege între lumea fizică şi cea virtuală ; oamenii puteau interacţiona între ei, indiferent dacă erau fizici sau consensuali ; dispozitivul care asigura existenţei lumii virtuale, un Hub uriaş, putea prelucra cu resurse mai puţine o lume consensuală decât să inventeze una complet artificială.
Bineînţeles că lucrurile au scăpat puţin de sub control şi consensuali nu-i mai agreează deloc pe cei din minoritatea fizicilor, care se încăpăţânează să mai existe, iar aceştia nu precupeţesc nici un efort de la strica confortul oferit de lumea lor ireală, străbătând fizic străzile Londrei, spre deruta şi disperarea englezilor virtuali dar la fel de conservatori în atitudine şi maniere.
Nuvela ar mai putea purta un titlu, dacă nu chiar un subtitlu : Declinul şi prăbuşirea realităţii, extras din paginile scrise de unul din personajele nuvelei, numit Tom şi care este fratele mai mic al personajului principal, simpatica şi nonconformista Clarissa, în vârstă de două sute de ani, cea mai bătrână prezenţă fizică umană din toată Londra. Acest al doilea titlul mi se pare mai mult decât sugestiv chiar şi pentru lumea în care trăim noi, astăzi, fizici, chiar dacă nu cu toţi la Londra, dar cu siguranţă, viitori consensuali europeni şi nu numai.
***
În la Malcontenta, autorea britanică Liz Williams ne poartă tocmai pe planeta Marte, într-o nuvelă care cu greu poate fi încadrată într-un anumit subgen, poate puţin fantasy, puţin planetary romance şi niţel gothic science fiction. Oricum povestirea poate fi citită într-o zi de iarnă, când sistemul de căldură nu prea funcţionează în casă, sau eşti chiar debranşat de la el.
În Malcontenta este atât de frig încât orice temperatură scăzută ar fi în casă, cu siguranţă va fi mult mai bine ca în Winterstike, primul oraş de pe Marte, unde cu toate că este un ger cumplit pe timp de iarnă, oamenii mai organizează şi un festival numit Ombre.
Personajele povestirii locuiesc într-o fortăreaţă construită în mijlocul unui crater, cu zidurile din piatră vitrificată, foarte asemănătoare cu ceea ce vedem pe coperţile cărţilor fantasy, sau prin filmele de gen. Fortăreaţa, ca şi întreg oraşul , sunt populate doar de femei, într-o fel de societate matriarhală, bărbaţii fiind un fel de monştri care locuiesc în munţi şi se ocupă cu ispitirea femeilor tinere.
Paria Harn este o femeie tânără care locuieşte în fortăreaţă dar este cu gândul mai mult prin munţii îngheţaţi unde locuiesc bărbaţi sălbatici care sfâşie femeile când le prind, asta la propriu. Aceasta s-a întâmplat după ce a fost vizitată de un Vulpen, un fel de bărbat monstruleţ care se ocupă de racolarea de personaje feminine din oraş, motiv pentru care Harn a devenit o paria a societăţii respective în încercarea de a o izola cât mai mult şi de diminua riscurile de a fi momită de monştrii bărbaţi.
Aşa cum era de aşteptat, Hara profită de festivalul măştilor pentru a dispare, după ce un vulpen încearcă să o ispitească chiar pe patinoar, dar este repede izgonit de către detaşamentul de femei-foarfece. Finalul nu ne oferă o explicaţie a ceea ce s-a întâmplat cu Harn printre monştri bărbaţi şi nu vom afla niciodată cât de tare a fost sfâşiată de aceştia.
***
Persoana a doua, timpul prezent, scrisă de Daryl Greogory este o nuvelă care abordează frontal tema drogurilor şi care, aşa cum se desfăşoară întreaga istorie, poată fi încadrată în sub genul social fiction în combinaţie cu biologie sintetică.
Ideea originală a acestei poveşti SF despre droguri este în legătură cu clasica supra doză, care de-a lungul timpurilor a omorât atâţia şi atâţia consumatori de droguri, mai mult sau mai puţin dependenţi.
De data aceasta, autorul însă ne propune o mică inversare de efect a supradozei, care în paginile Persoana a doua, timpul prezent nu mai ucide fizic, ci psihic, distrugând personalitatea celui afectat, total şi complet. Personajul principal este o adolescentă obişnuită pe nume Therese, care în urma unei supradoze de Zen, Zombi sau Z, un drog de sinteză, îşi pierde complet identitatea spre disperarea părinţilor, care o internează într-o clinică de specialitate pentru recuperare.
Lucrurile nu sunt însă atât de simple pe cât par, o dată cu revenirea amintirilor, tinerei Therese nu-i mai place chiar atât de mult viaţa pe care a dus-o într-o familie iubitoare dar habotnici religioşi, cu tot felul de frustrări şi o lipsă cruntă de fericire. Lucrurile se complică şi mai mult când constatăm că doctorul care ocupă de recuperare este un fervent budist, adept al reîncarnărilor multiple, aşa cum poate fi considerat şi cazul domnişoarei Therese.
În final, după ce aflăm multe lucruri interesante de-a lungul lecturii, cum ar fi viaţa personală a Theresei, a anturajului acesteia dar şi tot felul de chestii tehnice despre cum funcţionează creierul, personajele ajung la un compromis prin care familia o acceptă pe noua Therese, fără a mai insista pentru recuperarea vechi Therese, spre mulţumirea fostei şi prezentei Therese.
***
Marele Caruso este o nuvelă din subgenul biorobotica, scrisă de Steven Popkes, un autor de SF, care cu siguranţă, în viaţă, a avut/are mari probleme cu fumatul. Altfel nu se explică intensitatea dramei personajului principal al textului, Norma, în lupta personală cu patima fumatului.
Primele paginii sunt de-a dreptul superbe în modul cum prezintă adevăratul război fizic şi psihic purtat de Norma, o femeie obişnuită, singură, care trebuie să nască un copil şi să-l crească sănătos, motiv pentru care renunţă la fumat şi întreaga ei viaţă se derulează apoi cu visul că odată ce va relua fumatul, va fi cea mai fericită femeie din lume, sau aproape.
Din diferite motive cotidiene, reluarea nesănătosului obicei trebuie amânat ani de zile, din motive de fumat activ, apoi pasiv şi cu toate amânările succesive, marele eveniment al aprinderii primei ţigări, adevărat simbol al revenirii la normalitate a acestei femei până la urmă plină de dârzenie, are loc undeva la vârsta de şaptezeci de ani.
Bineînţeles că Lenny, fiul Normei, încearcă să o protejeze împotriva viciului, organizând adevărate acte de sabotaj, împotriva cărora pătimaşa fumătoare foloseşte metode la fel de ingenioase, ajungând să-şi achiziţioneze ţigările de pe internet, la un preţ mult mai mic, marca Reginald, care mai aveau calitatea de fi din tutun artificial, cu o cantitate ceva mai redusă de toxine şi aproape la fel de bune ca cele adevărate.
Urmează o perioadă cu adevărat fericită în viaţa fumătoarei Norma, care ajunsese la două pachete de ţigări pe zi.
Cum era de aşteptat, filmul frumos al vieţii Normei se rupe într-o dimineaţă, când în urma unei crize de tuse, expectorează din plămâni ceva asemănător unui bucăţi de burete, care avea proprietatea ciudată de a intra în rezonanţă cu muzica de la radioul ce cânta în casă.
Bineînţeles că medicii sunt neputincioşi în diagnostic, totul căpătând sens abia în momentul în care la uşa bătrânei fumătoare apare chiar Reginald Cigarettes în persoană, sau mai bine zis Ben Cori, singurul angajat al firmei. Acesta îi mărturiseşte că Norma este victima unei greşeli de producţie a Reginald Cigarettes, care în lipsă de personal utiliza pentru fabricarea tutunului artificial nanoroboţi şi, dintr-o eroare, în pachetele de ţigări au ajuns câţiva nanoroboţi specializaţi în producerea de instrumente muzicale.
Odată ajunşi în plămâni fumătoarei noastre, aceştia trecuseră la treabă, biotransformând plămânii acesteia într-un adevărat instrument muzical. În prima fază, personajul nostru se sperie, dar după ce nanoroboţii îşi încheie misiunea, Norma cântă atât de frumos încât este angajată la operă şi viaţa ei se schimbă radical datorită concertelor şi turneelor cu diferite spectacole în care are roluri secundare, dar nu din cauza vocii, ci a vârstei.
Timp de doi ani este fericită, până când bătrâneţea şi cancerul o răpun. Sfârşitul nu este însă aşa cum se aştepta şi nici cum ne aşteptam noi, cititorii. Printre nanoroboţii creatori de instrumente muzicale, s-ar părea că au fost şi câţiva specializaţi în telecomunicaţii, care îşi intră în rol, pregătind un fel de transfer într-o existenţă virtuală a Normei şi concerte sublime în reţea.
***
Audubon în Atlantida de Harry Turtledove este o nuvelă care face parte indubitabil din subgenul Alternate History, iar autorul este considerat cel mai reprezentativ la ora actuală în acest sub gen.
Personal, recunosc că am apreciat tot timpul texte având ca temă Atlantida, care într-un fel sau altul, chiar mi-au influenţat copilăria şi adolescenţa, dar nici o dată nu am crezut că voi ajunge să citesc o nuvelă despre miticul continent în care acesta să se numească Statele Unite ale Atlantidei, să arate ca America prin secolele 17-18 şi influenţa colonială franceză să fie atât de puternică încât capitala să se numească New Marseille.
Acesta este însă farmecul scrierilor de istorie alternativă, în care se propun locuri obişnuite cu o istorie diferită sau, în cazul de faţă, un loc neobişnuit cu o istorie destul de asemănătoare cu cel al vestului american. Adică, autorul ne invită să-l urmăm pe ornitologul John Audubon într-o prospecţiune a Atlantidei, descoperită deja de ceva timp, suficient pentru ca o parte din fauna autohtonă să dispară, în încercarea disperată de a descoperi o specie rară de gâscă sălbatică.
Cine se aşteaptă ca de-a lungul lecturii să apară cine ştie ce aventuri palpitante, elemente stranii sau tehnologii diferite, se înşeală amarnic, lectura fiind o derulare cuminte de întâmplări, fapte şi lucruri cât se poate de obişnuite pentru un om de ştiinţă în căutarea unei specii rare de pasăre. Fanul SF poate fi chiar de două ori mai frustrat decât un cititor obişnuit pentru simplul motiv că personajul nostru principal nu foloseşte nici măcar un aparat de fotografiat clasic pentru a imortaliza păsările pe care le întâlneşte în periplu lui prin Atlantida, fiind nevoit să le împuşte pentru a le putea picta apoi în linişte.
De fapt, John Audubon este un pictor foarte talentat care s-a specializat în pictarea păsărilor, tablourile, de un realism perfect, fiind apoi publicate în diferite enciclopedii şi reviste de specialitate. Această tehnică primitivă de prezentare a speciilor rare de păsări are şi un avantaj, după fiecare şedinţă de pictură, exponatul este gătit cu pricepere pentru a fi servit la o masă copioasă. Scopul propus de către autor şi personajul principal este atins în final, aceştia, împreună cu cititorii reuşind să descopere câteva exemplare din gâsca sălbatică de Atlantida, unul din ele fiind împuşcat, pictat şi parţial mâncat.
***
Planeta Amazoanelor de David Moles poate să inducă din nou în eroare un pasionat de SF, care se aşteaptă ca şi în textul recenzat puţin mai înainte, să descopere comunităţi de femei singure, frumoase şi sălbatice, pregătite a chinui în toate felurile posibile bărbaţi luaţi sclavi în lupte pline de dramatism sau rătăciţi pe meleagurile lor.
Aceasta s-ar fi întâmplat dacă nuvela ar fi făcut parte din sub genul retro pulp SF, care este destul de gustat în ultima vreme de fanii SF de dincolo de ocean, dar Planeta Amazoanelor este un text care poate fi încadrat în sub genul astrosociobiology, cu o planetă Hippolyta, pur şi simplu măturată de o epidemie numită febra amazoanelor care a ucis toate fiinţele de sex masculin : oameni, păsări, plante, singurii care se înmulţesc în voie fiind catârii.
Personajul principal este Sasha Rusalev, un cercetător de origine slavă, romantic şi fatalist, homosexual declarat, care se hotărăşte să plece în travesti pe planeta lovită de cumplita epidemie, într-un teritoriu care s-ar părea că a rămas totuşi imun. Pentru a putea trece neobservat, îşi schimbă identitatea, destul de simplu având în vederea orientarea sa sexuală, şi numindu-se Yazmina Tanzikbayeva, crescătoare de catâri şi negustoreasă de coca.
Porneşte într-o adevărată aventură într-o lume asemănătoare unui hibrid de junglă americo-latină, Vietnam şi Afganistan. Majoritatea femeilor din zonă sunt musulmane, lucru care îl ajută să treacă mai uşor neobservat, cu corpul ascuns de o burka tradiţională, dotată, inclusiv, cu văl dantelat. Scriitura lui David Moles este de calitate, reuşind o atmosferă stranie de matriarhat trist, explicaţii bio genetice, trăiri profunde de femei musulmane pentru care ridicarea vălului este echivalentul unei dezgoliri fizice ruşinoase, carantină spaţială şi multe, multe lucruri de genul acesta, frumos îmbinate de talentul scriitoricesc a domnului Moles.
Nuvela se încheie în spiritul fatalist slav al unui roman rusesc, Sasha Rusalev alias Yazmina Tanzikbazeva îmbolnăvindu-se de febra amazoanelor, cu toate măsurile de protecţie luate, inclusiv un sistem de monitorizare prin satelit a organismului.
***
Cu Vise şi Trenuri de Elisabeth Bear, îmi aduc aminte că acum câţiva ani buni SF-ul era dominat de cei trei mari „B”, respectiv : Benford, Brin şi Bear, care se întreceau care mai de care în romane şi nuvele mai reuşite. Între timp, cei trei s-au mai liniştit, dar când am văzut numele de Elisabeth Bear m-am gândit că Greg Bear şi-a scos rudele la luptă, pentru a tranşa victoria.
Verificând pe internet, am descoperit că pe soţia lui Greg o cheamă Astrid, şi nu are nici o altă rudă cu acest nume, deci, într-un fel, am fost dezamăgit că genetic Elisabeth Bear nu are nici o legătură cu cunoscutul şi premiatul autor de SF. Dar, am descoperit totodată, citind Vise şi Trenuri , că autoarea americană este cel puţin la fel de talentată ca Greg Bear şi cu exact 20 de ani mai tânără, timp suficient să-l depăşească pe maestru, dacă are ambiţia necesară, pentru că talent există.
Citind Vise şi Trenuri, o nuvelă care poate fi încadrată în subgenul distopie, cu elemente sulfuroase de cyberpunk, gândul te duce la ideea că a fost scrisă sub influenţa tragediei cauzate de uraganul Katrina în New Orleans precum şi de efectele ce se aşteaptă să urmeze datorită încălzirii globale. Acţiunea se petrece într-un New Orleans scufundat parţial sub ape, unde activitate economică şi socială nu încetează totuşi, având în vedere importanţa strategică şi economică a oraşului cu deschidere la ocean.
Personajele principale în această lume udă şi ruginită până în cele mai intime celule, sunt Javier Alexander şi Patience, fiu şi mamă, într-o familie monoparentală, făcând parte dintr-o castă inferioară a societăţi din New Orleans, dar cu mari speranţe pentru Javier de a evolua spre o castă superioară şi să fie angajat de una din corporaţiile care fac din când în când angajări de personal pentru transportoarele de mărfuri. Aceştia nu angajează însă niciodată din castele salahorilor, artiştilor sau criminalilor, recunoscuţi de la prima vedere după culoarele mâinilor, la ultimele două caste fiind albastră şi neagră.
Tânărul Javier profită că mama sa este la o şedinţă de tatuaj şi împreună cu un prieten participă la execuţia unui fel de graffiti pe burta unui transportor spaţial. Intenţia este realizată cu succes, dar tânărul este arestat pentru vandalism, fapt ce îl va arunca în casta artiştilor, fără nici o şansă de angajare şi de o viaţă mai bună.
Dacă aţi avut răbdare să citiţi toate aceste pagini ale recenziei, nu-mi mai rămâne decât să îndeplinesc şi rolul de răspândac şi să vă spun că există un zvon care spune că se pregăteşte deja următorul volum din The Year’s Best Science Fiction, care ar urma să apară peste câteva luni.
Sursa: http://nemirabooks.ro
Puncte preluare anunturi "Evenimentul Regional al Moldovei" in Iasi
<
Adauga comentariul tau