Versetele credinţei

Cititorii pasionaţi de marea literatură ştiu prea bine că Iisus ca figură istorică şi viaţa cristică au constituit temă de meditaţie, subiect sau pretext epic pentru prozatorii ultimelor două secole.

De la romanele în aparenţă istorice semnate de D.H. Lawrence, Robert Graves, Anthony Burgess la trilogia dedicată creştinismnului de Mika Waltari, de la scenariile ascunse în pădurea rebreniană sau în parabola faulkneriană la o carte deja clasicizată, Maestrul şi Margareta de Mihail Bulgakov până la controversatele, dacă nu ereticele Evanghelii scrise de Jose Saramago sau de Norman Mailer, formulele narative au fluidizat graniţele între ficţiune şi mit, între istorie şi religie căutând să înţeleagă taina ce naşte era creştină.

Totuşi un splendid roman ce precede cronologic aproape toate cărţile autorilor invocaţi, apărut relativ recent în româneşte: Iisus, Fiul Omului de Kahlil Gibran (Editura Nemira, 2007, traducere din engleză de Gabriel Stoian). Pentru pasionaţii zonelor de interferenţa dintre ficţiune şi literatura religioasă, este o carte clasică; pentru ceilalţi o revelaţie prin frumuseţe şi profunzime. Pentru toţi deopotrivă – o plăcută surpriză din partea lui Gabriel Stoian, cunoscut prin versiunile româneşti ale câtorva capodopere ale genului SF., căruia îi reuşeşte o frumoasă transpunere în limba română.

Cartea lui Kahlil Gibran are o construcţie puţin obişnuită: un mozaic al mărturiilor despre Iisus făcute atât de cei apropiaţi cât şi de străini. Mărturiile capătă forma unor versete, aşa că mai curând ar seamănă cu un oratoriu în care alternează voci diferite: cei ce l-au iubit şi i-au fost aproape (apostoli, ucenici, femei convertite sau simpli credincioşi) rostesc pe rând mica istorie a întâlnirii cu Iisus, a tainei la care s-au simţit părtaşi sau doar martori ai unor revelaţii mai presus de înţelegerea lor de atunci, cei ce nu l-au putut pricepe şi nici accepta, cei ce l-au urât, duşmănindu-l pe viaţă şi pe moarte.

Aşadar, o parte dintre “vorbitori” sunt cunoscuţi, iar momentele evocate de ei bine ştiute: Matei se referă la predica de pe munte, Toma – la strămoşi necredinţei, Petru – la viitorul adepţilor. Alţii sunt figuri anonime, dar convingătoare: un păstor din sudul Libanului relatează întâmplarea mioarei ce s-a rătăcit de turmă, bărbatul din deşert istoriseşte cum Iisus a alungat zarafii din templu, Pilat din Pont sau soţia acestuia rememorează apariţia lui Iisus şi tulburarea simţită atunci. Maria Magdalena îşi aminteşte că Iisus păşea altfel decât ceilalţi oameni, pentru că el însuşi era un drum deasupra pământului.

Cel puţin tot atât de interesante sunt mărturiile celorlalţi “vorbitori”, care aparţin altor credinţe şi altor tradiţii: filozoful persan din Damasc, Filemon – spiţerul grec, un negustor din Tir. Prin comparaţie, se vede răscrucea dintre ere provocată de Iisus prin jertfa şi învăţăturile sale în spectrul credinţelor şi ideilor religioase. Iată, oratorul din Tir, care i-a ascultat pe oratorii Atenei, ai Alexandriei şi ai Romei, recunoaşte miracolul: “când îl ascultai pe El, sufletul te părăsea şi pleca să rătăcească pe tărâmuri încă neumblate.”

Cele mai impresionante mărturii sunt ale mamelor: Ana, mama Mariei, îşi aminteşte de tulburarea celei care îl aduce pe lume pe Iisus, iar Suzana din Nazaret de suferinţa Mariei în ceasul răstignirii Fiului. Cibora, mama lui Iuda, plânge pierderea primului născut, altă mamă îl huleşte pentru că fiul a părăsit-o ca să-l urmeze pe Iisus. Şi toate îl jelesc, chiar şi femeia din Byblos, care se închină Astarteei şi lui Tamuz. Tot femeile înalţă lamentaţii şi invocaţii, presărate ca interludii între mărturiile vorbitorilor.

Ultima dintre ele, cea mai amplă, o rosteşte, după nouăsprezece secole, un bărbat din Liban, în care, inevitabil, răsună vocea autorului… Cine este autorul acestui roman-poem sau roman-oratoriu sau mozaic romanesc?

Kahlil Gibran s-a născut în Liban, la Bcharré, în 1883, creştin maronit după mamă, cu o educaţie deosebită: călătorii (Grecia, Italia, Spania), şederi mai lungi sau mai scurte la Boston, Paris şi studii ce arată interes pentru mai multe arte (fotografie, muzică, pictură), pentru mai multe literaturi (arabă, engleză, franceză), întâlniri privilegiate cu spiritele novatoare ale culturii europene: Rodin, Debussy, Maeterlink, Rostand. Se stinge din viaţă la 48 de ani, în 1931, la New-York, dar rămăşiţele îi sunt înhumate la mănăstirea Mar Sarkis, aproape de locul naşterii, Bcharré. Figură vizionara, a fost apropriat şi comparat cu William Blake.

Iisus, Fiul Omului sporeşte misterul care înconjoară viaţa şi creaţia lui Kahlil Gibran. A scris în arabă şi în engleză, l-a pasionat pictura şi muzica, dar creaţia sa literară este cea care trece proba timpului. Creştin, a fost acuzat de erezie din cauza cărţii Spirite rebele, ale cărei exemplare au fost arse în piaţa publică, în 1908. După douăzeci de ani apare Iisus, Fiul Omului, şi în acelaşi an, 1928, apar semnele bolii, ca şi refugiul în alcool.

Şi totuşi, peste decenii bune şi peste graniţele altei limbi, cartea păstrează intensitatea imagistică, subtilităţi muzicale, bogăţia de sensuri a poeziei. Lectura ei îl duce pe cititor departe, foarte departe, prin tărâmuri nemaivăzute, fericit că nu poate fi sigur dacă l-a călăuzit un mare poet deghizat într-un prozator subtil sau ghidul său a fost un prozator de mare profunzime înveşmântat în poeme.

Sursa: http://nemirabooks.ro