Ne-a cântat cucul în pungă

 Dan M.BREZULEANU

Soarta banilor noştri, botezată buget, a trecut prin comisiile parlamentare cu o grabă nemaiîntâlnită de la iuţeala caravanelor electorale care, mai ieri, stârneau imaginaţia şi colbul de pe uliţele moldovenilor. Şi nu sârguiala asta a demagogilor înscăunaţi stăpâni te poate aduce instantaneu în pragul unei crize de nervi, ci mai degrabă sinchiseala lor în a trece o lege potrivnică propriului popor. Ispravnicii ăştia tixiţi prin casa poporului, de unde-au moştenit apucăturile cămătarilor de conjunctură, ne-au condamnat, dintr-o întorsătură de condei - sau, mai bine spus, cu un enter modern apăsat, ne-au debarcat definitiv în uitare.
A cântat, aşadar, de marţea, ca de-o viaţă, cucul în punga moldovenilor. Şi ţara tace, cu încordarea cu care a tăcut şi în vremurile în care Moldova îşi topea până şi clopotele de pe mănăstiri pentru a face colţi de săgeată sau gloanţe, spre a apăra boţul acesta de lume de furia păgânilor. Ţara tace la fel cum a tăcut chiar şi atunci când ne-a fost furată demnitatea şi mândria de capitală, lăsându-ni-se la schimb promisiuni milionare şi deşarte, neonorate până astăzi. Tace ţara, iar tăcerea ţării e destinul nostru profanat de o mână de netrebnici orbecăind printr-un parlament dezonorat.
Sociologii nu se grăbesc să identifice motiv de studiu grijilor noastre, universitarii nu-şi riscă tematica licenţelor cu aşa mofluzenie, politicienii nu ne găsesc sens decât pentru abuz şi foloase necuvenite... Moldova românească a rămas ca un junghi în coasta statului, care nu reuşeşte nici s-o răpună definitiv, nici s-o oblojească, măcar, decretând-o doar, din mântuială, ca ospiciu al calicilor unei Europe plictisite de progres şi civilizaţie.
Democraţia... ce oribilă superstiţie! Ţi se face dintr-o dată chef de lămâie pentru a putea digera discursurile ideologice ale unei clase de parveniţi cocoţaţi, cu forţa promisiunii şi a nesimţirii, în scaune de satrapi. Ne-au lăsat netrebnicii fără sare de mămăligă într-o Moldovă secătuită de vlagă. Ce poeţi mari, Doamne, au scos capul la lumină din negura încurcatelor doctrine, punându-şi talentul în slujba literaturii de partid! O nouă Mioriţă li-i opera bugetară, o nouă ţară li-i ţelul... Mai are sens să încercăm a descoperi a cincea labă la motan? Nici pomeneală! Vor veni zapcii guvernamentali şi-şi vor lua de aici şi din casă în casă, doar birul, cum o făceau pe vremuri otomanii.
Oare n-ar fi mai bine ca, înainte de a ridica mâinile pătate de indiferenţă, aleşii moldovenilor să solicite Parlamentului dovada că Moldova mai este parte a ţării? Poate că n-ar fi rău, deşi mi-e teamă că, în indiferenţa lor faţă de soarta semenilor, nu-şi mai găsesc ei înşişi locul şi rostul aici, ci între călăii Puterii, vânduţi definitiv lor. Dar, oare, n-ar fi şi mai bine să mergem noi, cu toţii şi fără chemare, la uşa Guvernului, să ne luăm cu forţa titlul de proprietate asupra propriului destin? Poate că da, deşi lipsa noastră de unitate, proverbială, mă îndeamnă să-mi domolesc, moldoveneşte, pornirile cu savoare belicoasă.
Îmi rămîne, totuşi, în memorie un strigăt, curat moldovenesc, pe care-l mai aud uneori, pe la mitingurile electorale săteşti, şi-l las aici pentru cei care nu-şi doresc altceva decât să ne extermine din istorie: spurcăciunilor!
Dan M.BREZULEANU