Colb peste Moldova

  Dan M.BREZULEANU

Acolo de unde sufletul românului şi-a astâmpărat mereu setea de cultură şi de blajinătate, unde istoria, zvâcnind cîndva de prin toate ungherele, s-a cuibărit definitiv în braţele unui mare ideal naţional, unde mireasma religiei a rămas la fel de proaspătă şi tămăduitoare ca-n preajma bunilor Apostoli, cândva, unde bunătatea e o cale interminabilă, unde te întorci mereu cu buzunarele fericirii doldora de sentimente împlinite... socotiţi că despre Iaşi am îndrăznit să vă povestesc!

Despre un Iaşi cunoscut sau nu, despre o lume aparte, despre o capitală care a ştiut mereu să cedeze totul pentru o bunăstarea comună, întotdeauna doar promisă, niciodată împărtăşită. În ciuda feluritelor atacuri, contemporane sau nu, în ciuda celor care continuă să facă din guvernare o religie, Iaşul a rămas ceea ce a fost, dacă nu măcar o capitală morală a ţării. Şi chiar dacă creierul uman este capabil a-şi aduce aminte că a uitat, însă se transformă într-un şarlatan la ora de a ne spune ce anume, oamenii Iaşului nu au uitat! Ei, cei de aici, toţi cei care nu mai cred în guverne, nici în politicieni sau justiţiari adunaţi sub steagul jefuielilor consfinţite şi mânaţi de instinctul primitiv de pungăşeală. Ei ştiu că au înlăuntru nimic altceva decât ceea ce sunt: memorie şi responsabilitate!

Oamenii Iaşului au învăţat să meargă mai departe chiar de mână cu demnitatea şi umilinţa. Laolaltă, poate. Ei, ieşenii care nu vor altceva decât să trăiască ziua în care Dumnezeu le va admite posibilitatea de a nu cere nimănui nimic sunt încă aici. Alături de semenii din această parte de lume binecuvântată.

Cum spunea un cunoscut, deunăzi, există doar două superputeri mondiale: Statele Unite şi noi! Noi, ieşenii, sucevenii, nemţenii, vasluienii, focşănenii, gălăţenii, arădenii, tulcenii, gorjenii... aş completa. Unirea este, în definitiv, despre noi, între noi, pentu noi, nicidecum cu voi, politicienii unei mascarade numite unitate naţională. Vom ajunge, oare, acolo unde suntem aşteptaţi? Noi, da! Voi, domnilor care nu vă puteţi justifica... nu! Căci nu speranţa e ultima care se pierde în lumea aceasta, ci demnitatea! Ţineţi cont de asta clipă de clipă, chiar şi în momentul în care seara, răpuşi de frică, vă lungiţi să vă odihniţi capetele găunoase!

Să fim chiar atât de departe de a fi atât de aproape în anumite principii? Să ne dezbine chiar cei trimişi de noi pentru a ne ajuta să rămânem mereu împreună, mereu aproape? Apropo, oare ce visează, noaptea, preşedintele, cel pus să risipească definitiv dezbinarea care ne pândeşte? Nimeni nu ştie, deşi unui domn mustăcios şi dezlegat i se tot umple sufletul de grija banilor ţării. N-am fost contemporani cu marele Cuza, dar suntem obligaţi să suportăm personaje coborâte de nicăieri pentru a ne duce nicăieri. Să nu fi ajuns încă momentul în care nu mai avem nimic de pierdut? Greu de spus şi mai greu de înţeles! Între timp, peste biata Moldovă se aşterne încă un deget de colb!

 Dan M.BREZULEANU