Liberce? Egalicum? Fraternicând?

 Dan M.BREZULEANU

Vremea premierilor cu capul acoprit cu bască din mucava şi scuipând seminţe a apus. Asta am înţeles eu din caznele fonetice ale domnilor îmbuibaţi cu social-democraţie, ale pururi perdanţilor liberali de conjunctură sau de origini, ori ale altor băgători de seamă de prin groapa de gunoi a politicii.
Ne-a ajuns din urmă timpul ibovnicelor cu batic de partid. A eroinelor respectului de orice fel, rutinate, care ştiu cum să mânuie trandafirii fără să se înghimpe, a doamnelor mândre că sunt, care idolatrează programe şi siluiesc iluzii.
Ordinul de zi pe ţară, semnat de domnii care ne conduc de prin laboratoare doctrinare preistorice, a sunat sec. Partidul îşi doreşte să implementeze programul de guvernare ferit de privirile curioşilor şi a ales două variante de lucru: cea identică şi cea la fel. Că doar nimeni n-o să observe că de la Videle la Carei sau de la Babadag la Darabani chiar e nevoie să cari cu căruţa o armată de academicieni octogenari pentru a convinge câteva pâlcuri de sărmani că viaţa, dacă le e amară astăzi, li se va schimba acuş-acuş... Ce mare sfârâială acru mirositoare poate fi şi actul de guvernare naţională? Păi, la câţi domni au frecat scările Palatului Victoria în ultimul sfert de veac, o spălăţică e mai uşor de trecut cu vederea şi atrage mai puţine insulte. În plus, ţara a-nvăţat a merge şi fără guvern, care pare că mai mult incomodează decât poate să ne împingă în sus, pe scara pricopselii.
Nu mi-e drag domnul Dragnea, dar nu din pricina faptului că a copilărit prin Teleorman... Şi nici frică nu mi-e de aroganţele sale politico-justiţiaro-samavolnicianiste. E limpede că teleormănenii se nasc astăzi unde le vine cheful şi devin ceea ce naşte cheful stăpânului lor. Nu de asta mi-e frică, nici grijă... Mă tem doar că, îndrăgostit recent de muzica asta clasică a politicii regionale, aidoma marilor călăuze ale haosului, liderului suprem îi va intra cheful să invadeze Moldova, după atâta cură cu Wagner... Iar aici, după obiceiul locului, norodul va fraterniza de îndată cu opresorul, fie el şi încălţat în ciubotele roşii ale colhozurilor neocapitaliste. Căci durerea, la noi – o ştiu astăzi până şi sugarii îmbolnăviţi prin spitale, poate mai mult decât onoarea!
Noi, moldovenii, ne separăm în grupuri de fiecare dată mai mici, când ar trebui să ne unim şi să terminăm de curăţat rahatul pe care ni l-au lăsat alţii... Ne place să urlăm încă din rărunchii obosiţi că vrem egalitate, libertate şi toate cele când, de fapt, ne-am baricadat în stupizenie şi nu ne dăm duşi. Noi, dar mai ales ei, ceilalţi... cei de dincolo de zidul invizibil care separă politicienii, de zeci de ani, în mocangii şi pişicheri. Liberce? Egalicum? Fraternicând?
Astăzi nu mai povestesc nimic despre autostradă, căci zarurile, deşi nearuncate, au fost măsluite. Şi nu stă în rânduiala lucrurilor să ne punem doar noi de partea corectă a faptelor, câtă vreme o căpiţă de politruci au blătuit argumentele. Deh, fraternitatea de care ne tot povesteau socialiştii ne-a înnoadat cheful cu aceeaşi aţă invizibilă cu care neurologii leagă sistemul nervos prin ospiciile patriei!
Iar aţa asta, pe care se tot căzneşte domnul Dragnea s-o bage în acul imaginar al unităţii naţionale, nu e deloc subţire. E ditamai funia!

Dan M.BREZULEANU