Eram liberi, dar ne-au venit salvatorii

 Dan M.BREZULEANU

 În ţara acesta în care, zi de zi, fotbalul pare mai ostenit, mai dezorientat ca un politician şi mai nestatornic decât o madamă, Politehnica Iaşi a izbutit să rămână un brand. Şi nu unul oarecare, ci unul dintre cele mai importante ale Iaşului, oraş parfumat cu istorie milenară, fermecătoare, ispititoare, adevărată.

Zilele trecute, Politehnica Iaşi s-a reîntors în oraş, de pe băncile tribunalelor, pe unde au târât-o, cu forţa, procurorii, dar s-a întors deloc afectată şi mai liberă ca oricând. Numai că, odată cu ea, cea liberă, au venit şi eliberatorii, salvatorii, cei chemaţi s-o salveze din ghearele unui faliment care, spun mulţi, ar fi răpus-o definitiv...

Politehnica n-a fost niciodată un club provincial, scrobit cu orgolii de mahala şi scos mereu pe tarabă, spre răsfăţul cocălar al domnişorilor de partid şi de stat. Politehnica s-a hrănit cu bucuria unui oraş, s-a împlinit spre fericirea unui oraş pe care oameni ca Sabo, Selymes, Iuliano sau Mitică de la Cuca Măcăii nu-l pot înţelege tocmai pentru că, de când ţara–ţară, strămoşii l-au botezat „capitală culturală”.

Să-l vezi pe ieşeanul neaoş, pe cel care, odată intrat în amfiteatrul din Copou devine altceva decât un suporter, capabil să plângă ca un copil la înfrângere şi să-şi risipească, la victorie, chenzina cu prietenii, pentru a le împărtăşi bucuria sa, asta înseamnă Politehnica! Iar tricoul acesta alb-albastru - mai albastru decât ochii dumneavoastră, domnule Sabo, limpezi şi ei -, tricou purtat odinioară de legende precum Ursache, Ianul, Simionaş, Iordache, Moldoveanu sau Burdujan, nu e obiect de negoţ... Tricoul acesta e patrimoniu local, un fel de tei, de bojdeucă, de mănăstire pentru cei care simt şi trăiesc în ritmul istoriei.

Nu vreau să fiu răutăcios, să ajung târât prin tribunale, domnule Sabo, dar nu pot decât să mă îndoiesc că veţi reuşi dumeavoastră, cu armata de neicălăi pe care aţi adus-o la hărpărit mămăliga asta moldovenească rece, dar dulce, să ne duceţi acolo unde visăm încă de pe vremea în care Buimistruc, Dram, Voica sau Avasilichioaie ridicau tribunele pe culmile fericirii şi nu cu fente financiare, ci cu ceea ce fotbaliştii numesc, surâzând, meserie. Şi mă mai îndoiesc şi de faptul că numele acestea v-ar spune ceva, cum ştiu sigur că nici Stoicescu, Incze, Amarandei, Dănilă sau Moldovan nu vă stârnesc amintiri, dar aveţi datoria morală de a face un singur bine oraşului acesta şi a ne lăsa să ne bucurăm cum ştim noi mai bine, fără să ne siliţi să stingem luminile peste Copoul pe care l-aţi descoperit mai ieri şi despre a cărui umbră aţi afirmat că vă inspiră în bunătate.

Nu ştiu cum vă câştigaţi existenţa, domnule Sabo, şi nu este treaba mea să verific asta într-o ţară care se grijeşte de justiţie mai ceva ca de vieţile semenilor. Vreau doar să vă ofer un sfat, domnule director general, acela că, aşa cum e datina locului, va trebui să vă potriviţi ceasul cu cel al tribunelor. Şi nu cumva să vă puneţi un altul, căci, cum spun înţelepţii, cine are un singur ceas ştie întotdeauna cât e ora. Pe când cel cu două ceasuri...