Pantofii mortului lăcomos

 Dan M.BREZULEANU

Îi poţi întâlni, astăzi, pe unde mai puţin te aştepţi. Îi recunoşti după umerii bătătoriţi de atâta împins la căruţele unor guvernări ruinoase. Angrenaţi în campanii electorale, de avertizare, de ameninţare făţişă, cu lozinci închiriate de la partid, placarde vocale pe care le vor înapoia imediat ce-şi vor zvânta buricele degetelor de umezeala biletelor cu valoare consolidată, dar niciodată înainte a preciza că ei pot, niciodată înainte de a mai umili odată norodul cu făgăduinţe ridicole. Propagandă ieftină, de obor rural, vânturată pe sub nasul celor mulţi - şi din ce în ce mai mulţi, care oricum n-au înţeles vreodată sensul cuvântului onoare. Iar câtă vreme promisiunea rămâne un cuvânt arhaic, nu un act, care să angajeze măcar moralmente, ea nu poate să-i îndestuleze decât pe filologi. (Să te mai miri că politica a rămas la noi un prunc fără certificat de naştere, cu mamă denaturată şi tată necunoscut...!)

Servicii, privilegii, abuz. Acestea sunt fazele pe care le-a parcurs Parlamentul până a deveni o instituţie nedreaptă. Nu cred că, în politică şi, mai nou, în administraţie şi afaceri, promisiunea mai revendică, mai pretinde vreo rigoare morală. Lăcomia, nesaţul abuziv de putere se plăteşte orişicând într-o monedă mereu convertibilă: demnitatea. Iar cineva trebuie să le-o spună şi celor care astăzi ne iau la refec pentru că ne compromitem ideologia asta nenorocită de oameni cinstiţi, lor, celor care tocmai au siluit din nou statul acesta latrinar, iar acum desăvârşesc ridicolul, rânjindu-ne din fotografii cu iz electoral. Asta primim în schimbul celor 5,50 de lei pe care li-i strecurăm în buzunare, cu fiecare secundă care se scurge din tristele noastre vieţi, ca stipendiu electoral.

Într-o ţară unde şantajul s-a încoronat mai respectabil decât justiţia, iar istoria, chemată să facă dreptate, zace sub tălpile unor ţopârlani, instruiţi sumar şi la periferia societăţii, unica speranţă pare a fi cea a capitulării, a predării în masă. Atâta rămâne, să ştiţi!, când demnitatea se evaporă, iar democraţia nu are, în filele doctrinelor pe care se sprijină, mijloacele necesare unei reacţii rapide.

Uitarea nu-i sinonimul iertării, iar imprudenţa unui conservatorism nunţit, laolaltă, cu hoardele naţionalismului exaltat şi cu cele ale unui socialism primitiv, ne-a paralizat orice tresărire de raţionalism. Şi iarăşi le dau dreptate celor care afirmă că e mai bine de trăit lângă un criminal sobru decât lângă un politician corupt...

Dacă politicarzii de astăzi ar debarca, pe nepusă masă, în decembrie 1989, fiţi siguri că ne-am îmbulzi încă la cozile la pâine şi zgârci, fără porniri revoluţionare, fără chef de debarcat tirani, sintonizându-ne cu conştiinţa unui imperiu ţanţoş, dar rupt în fund. Totuşi, nu pot să nu mă întreb, din nou: ce ne-o fi lipsit nouă, celor care în acel decembrie am ieşit în faţa gloanţelor, să ne preschimbăm vieţile în libertate? Nu găsesc răspuns, deşi, pe atunci, nici legile parcă nu înrobeau mai mult decât astăzi!

Şi ce facem, în tot acest timp? Ne pasăm unul altuia vina, împărţim povara sentinţei, în tihna îngălbenită a uitării de sine, fericiţi că nimeni nu ne mai reclamă vreun crâmpei de eroism! Ca şi cum ne-am căzni să îndesăm pe picioarele mortului pantofii aceia scofâlciţi, care l-au bătătorit întreaga viaţă... Şi ne mai mirăm că nişte gomoşi nesuferiţi şi-au arogat dreptul de a ne potcovi în impas! Şi iarăşi mă întreb: mai putem fi, oare, lampă pentru a emite lumină, sau măcar oglindă, pentru a o reflecta şi a topi apatia? Întrebaţi-vă şi voi, în singurătate, că Vinerea e Mare!